TRĂIM ÎN IREALITATE

Când îl asculți pe numitul Bogdan Rareș, de la Realitatea TV, cu toate nervozitățile imberbe ale pseudo-jurnalistului, ai impresia că ”ți-au scăpat boii în păpușoi”! Personajul adus astăzi sub Paratrăsnet face parte din categoria farsorilor. A celor care țin cu tot dinadinsul să pară importanți, fără de care Istoria s-ar poticni sau, mai rău, ar încremeni în proiect, astfel încât nu s-ar mai întâmpla nimic deosebit și important fără ”măiastra și magistrala sa contribuție”. Ne aflăm în fața unui spectator care se visează a fi marele dirijor al unei orchestra de îngeri, orchestra ce ascunde sub scaunul fiecărui instrumentist diavolul de serviciu, necesar punerii în mișcare a timpului prezent înspre cel trecut, astfel încât, pe locul rămas astfel liber să poată înflori Grădinile Edenului. Paradisul astfel invocat nu este altceva decât promisiunea plină din miez a lui Bogdan Rareș, acest măr viermănos ținut în mână de neegalata Denise Rifai, această Evă scoasă de timpuriu de la reşapat, căreia i s-au montat deja tălpile de iarnă, încă din debutul acestei toamne de vis, în care culoarea Naturii și lumina creează noi modele coloristice, aruncând în aer codul de culori și mai ales compatibilitatea acestora. În trecutul disperat al politicii românești, Cosmin Gușă (acest guru al Realității), cu o altă diva a politicii românești, pierdută între timp în spațiu (din cauza desprinderii instantanee a centurii de siguranţă) a reușit să-și definească continuitatea în atenția opiniei publice, prin tot felul de absurdități, găselnițe, stupizenii, reușind astfel să se impună ca victima propriei sale imposturi.

Vorbim, astfel, despre un cuib de lepre, o leprozerie nouă, alta decât aceea consacrată de la Tichilești, din care ies la iveală atacurile urii și ale dușmăniei, în cantități industriale, cât să ajungă pentru toată țara. Acești pretinși jurnaliști nu fac altceva decât să sfideze nobila și greaua profesie pe care, chipurile, o reprezintă. Nici într-un alt colt al lumii ziaristul nu se identifică cu judecătorul, cu cel care dă sentința de viață sau de moarte al celui judecat. Nici într-un alt colt al lumii jurnalistul nu judecă, chiar dacă anchetele sale scot la iveală realități de regulă ascunse de puternicii zilei, ferite de ochii opiniei publice. Una este să descoperi și alta este să condamni și să execuți pe cei care pot fi chiar vinovați. Nu este dreptul presei de a împărți dreptate. Nu este dreptul presei de a pune pumnul în gură și de a da frâu liber puhoaielor de invective la adresa unora sau a altora. Nu prin mass media se repune adevărul în drepturile sale legitime. Presa nu este o instituție care să producă victime. Ea trebuie să salveze pe acei nevinovați, din încrengătura ghimpată de interese oculte, strânse în jurul lor cu intenția uneori declarată prin viu grai de a o sugruma pur și simplu în direct. În direct chiar cu televizorul, prin tot felul de misiuni orchestrate de acest om de mingi al lui Cosmin Gușă, politicianul ratat la suprafață, dar care, în subsolurile intereselor Clujului, de exemplu, a reușit să construiască o fortăreață inexpugnabilă sau, cel puțin, așa crede el. Poziția cea mai aplaudată astăzi în România este aceea a patriotului. Este foarte bine că poporul a început să reconsidere sentimentul patriotic, de dragoste față de țară. Evident că, după acest recurs la memorie va urma și o altă cucerire, de această data mult mai personală, dar și mult mai apropiată de unitatea poporului, aceea de dragoste față de aproapele tău. Într-un astfel de punct deja nu mai este loc pentru Bogdan Rareș, Denise Rifai și toți cei care cântă în corul lăbărțat al lui Cosmin Gușă.

Atunci când realitatea ne este prezintă nouă cu acea dezinvoltura care proferează minciuna, jignirea, mahalaua, atunci când realitatea ne ține prizonierii anumitor interese, manipulând scena politică a țării după traseul pe care Cosmin Gușă, de exemplu, îl punctează, iar Bogdan Rareș îl trasează în fiecare seară pe neuronii noștri, atunci putem spune că trăim o irealitate din care nu avem nici o garanție că vom ieși, nici măcar cu picioarele înainte.

ADI CRISTI