UN URLET DE LUP, PRELUNG ȘI ÎNFIORĂTOR

Privesc înspre acel roșu din ochi și încep să-i descopăr năluca. O ceață deasă, cât o cădere de lapte, pe zidurile orizontului, te împiedică să-i vezi conturul, oferindu-ți în schimb, pentru urechile ciulite de atâta liniște, un urlet de lup, prelung și înfiorător.

Cândva era mândria și speranța celor mulți. Era nevoia de solidaritate, de conștiință națională, chiar dacă și atunci  unii credeau că este prea mult. Un cântec să fie atât de penetrant încât să dea la liber bogăția solului și a subsolului, doar pentru a ne împrietenii cu țara? Într-adevăr, era prea mult! Mult mai credibil ar fi fost să ne strângă mâna. Cu sinceritate și multă deferență, să ne îmbrățișeze și să ne întrebe, în vechea adresare: ”Ce mai faceți, tovarăși?”, pentru ca răspunsul să fie la fel de firesc și de impersonal, valabil pentru unu sau pentru mulțime: ”Mulțumim de întrebare”! Ne-am omorât găinile, ne-am omorât porcii, ne-am omorât oile, pentru a le proteja, pentru a nu lăsa țara stearpă de ouă, godaci, miei. Dar nu vorbim acum despre politică, despre El sau despre liderul lui maxim. Vorbim doar despre idea de sacrificiu pe care nu avem cum să o fentăm, nu avem cum să ne facem că ea nu mai este obligatorie. Ba este!Fără voia noastră continuăm să fim generația de sacrificiu, generație care, cel puțin sub Arcul Carpatic se întinde într-o continuitate ce râde în nas vremurilor, de pe timpul Mării Sarmatice, atunci când chiar dacă nu a apărut încă omul exista o memorie a faptelor, a schimbărilor, preschimbărilor, apariției cadrului în care viața a început să capete sens. Astăzi specialiştii ne învață că  Marea Sarmatică s-a format ca urmare a fragmentării Oceanului Tethys, al cărui ultim vestigiu de astăzi este domeniul mediteranean.  Delimitarea ei s-a realizat în timpul Oligocenui (33,9 – 23,03 MA î.e.n), prin separarea apelor ei septentrionale de cele sudice prin ridicarea munților Alpi, Carpați, Dinarici, Taurus și Elburz (Alborz).  Zecile de milioane de ani î.e.n. devine un timp greu de asimilat, greu de raportat la vârsta medie de viață a noastră, în jur de 70-80 de ani. Pentru o imagine cât mai clară, cât mai explicită vom scrie 33.900.000 la care vom adăuga 2018 pentru a ajunge la zi și vom măsura vârsta de 33.902.018. Față de aceasta vârsta unui muritor al zilelor noastre reprezintă 0,00024% de când munții noștri Carpați s-au ridicat, alături de Alpi, Dinarici, Taurus, Elburz, oferind mai târziu oilor spațiul ideal pentru a crește în libertatea păşunilor limbii române de mai târziu. Așa s-a născut cadrul natural al Mioriței, al destinului implacabil ce l-a făcut pe baciul Moldovean să-l aștepte pe cel Ungurean să vină, să se lase ucis fără împotrivire. ”Dacă așa îi este dat să sfârșească, așa să sfârșească!” – este morala care ne-a hrănit cu un astfel de rod, astăzi din ce în ce mai greu de îngurgitat.

Privesc înspre acel roșu din ochi și încep să-i descopăr năluca. O ceață deasă, cât o cădere de lapte, pe zidurile orizontului, te împiedică să-i vezi conturul, oferindu-ți în schimb, pentru urechile ciulite de atâta liniște, un urlet de lup, prelung și înfiorător.

Cândva era mândria și speranța celor mulți. Era nevoia de solidaritate, de conștiință națională, chiar dacă și atunci  unii credeau că este prea mult. Un cântec să fie atât de penetrant încât să dea la liber bogăția solului și a subsolului, doar pentru a ne împrietenii cu țara? Într-adevăr, era prea mult! Mult mai credibil ar fi fost să ne strângă mâna.

De atunci tot ne simțim mâna strânsă în special în ușă, în menghină și mai puțin în semnul de înțelegere, de prietenie.

Am ajuns să fim masochiști prin profesie. Să ne dorim durerea în locul mângâierii. Să căutăm să ne facem singuri rău, autoflagelându-ne cu votul pentru care am plătit cu o importantă jertfă de sânge pentru a avea libertatea de a alege și de a fi aleși, pentru a avea dreptul la opinie, dreptul la a ne manifesta liberi, neîngrădiți ceea ce credem noi despre viață și mai ales despre felul în care considerăm că merităm să trăim. Într-o astfel de sumă de drepturi și libertăți s-a amestecat politicul, chipurile de a ne da o mână de ajutor, de a ne îndeplinii coerența necesară armonizării într-o expresie generală, într-un numitor comun, cu ajutorul căruia să fim în stare să atingem solidaritatea de a fi împreună și nu de a rămâne dezbinați, când vorbim despre viața noastră cea de toate zilele.

Astăzi stăm cu toții înghesuiți pe o singură creangă, pe care apar din ce în ce mai mulți cu fierăstraiele în formă de coadă de vulpe, într-o frenezie greu de înțeles de a ne tăia craca de sub picioare.

Privesc înspre acel roșu din ochi și încep să-i descopăr năluca. O ceață deasă, cât o cădere de lapte, pe zidurile orizontului, te împiedică să-i vezi conturul, oferindu-ți în schimb, pentru urechile ciulite de atâta liniște, un urlet de lup, prelung și înfiorător.

ADI CRISTI