UN POPOR DE EMINESCU

Adi Cristi

Acum 165 de ani s-a născut Mihai Eminescu. Datorită lui, în acest mijloc de ianuarie, serbăm Ziua Culturii Române. Am vorbit despre ce poate să însemne cultura pentru o națiune, cum poate ea să asigure identitate națională unui popor ce vine din începuturile istoriei, clamându-și continuitatea, accentuându-și stabilitatea în matcă și în visarea de a fi în puterea timpului și a spațiului, așa cum Poetul Nepereche reușea să sesizeze partea materială a visului stelar (parafrazându-l aș putea spune: ”azi îl vedem, când nu e”.

Mihai Eminescu de 165 de ani sau mai precis de 126 de ani, timp scurs peste noi de la moartea Poetului, s-a dovedit a fi osia care ne pune în mișcare gândul și speranța întru veșnicia acestui neam, rămas în mijlocul Naturii, punct de referință, în spatele căruia se ordonează viețile noastre de zi cu zi, păstrându-ne astfel în logica vieții și a morții, fără a deranja cu nimic clipocitul izvorului sau căderea așteptată a frunzelor, așa cum ne cuprinde, din când în când, și ”căderea pe gânduri” sau chiar ”căderea din copac”, atunci când trezirea ne reclamă prezența fiind nevoiți să ne luăm la trântă cu viața.

Mihai Eminescu face parte din acest univers al fiecăruia dintre noi, deja cu sau fără voia noastră. El există în majoritatea reflexelor care ne stimulează dorul sau revolta, demnitatea sau sentimentul, atât de zdruncinat de jumătate de secol de comunism, al iubirii de țară.

Mihai Eminescu definește prin el însuși conștiința poporului român, obligându-ne să ținem cont de profunzimea gândului trecut peste moarte, acolo unde veșnicia înflorește ca Floarea-albastră: ”- Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/Sufletul vieţii mele.//În zadar râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire/Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare;//Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare -/Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!//Astfel zise mititica,/Dulce netezindu-mi părul./Ah! ea spuse adevărul;/Eu am râs, n-am zis nimica.//- Hai în codrul cu verdeaţă,/Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă.//Acolo-n ochi de pădure,/Lângă balta cea senină/Şi sub trestia cea lină/Vom şedea în foi de mure.//Şi mi-i spune-atunci poveşti/Şi minciuni cu-a ta guriţă,/Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti.//Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul,/Să-ţi astup cu dânsul gura.//De mi-i da o sărutare,/Nime-n lume n-a s-o ştie,/Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!//Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/Mi-i ţinea de subsuoară,/Te-oi ţinea de după gât.//Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse.//Şi sosind l-al porţii prag,/Vom vorbi-n întunecime:/Grija noastră n-aib-o nime,/Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?//Înc-o gură – şi dispare…/Ca un stâlp eu stam în lună!/Ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi, dulce floare!//Şi te-ai dus, dulce minune,/Ş-a murit iubirea noastră -/Floare-albastră! floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume! ”

În poezia eminesciană cuvântul se naște din vibrația sufletului adusă la aceeași cadență cu respirația Naturii, indiferent de spațiu în care rostirea eminesciană se întâmplă. Astfel, se produc marile prăbușiri în sinele fiecărui ascultător, astfel se întâmplă marile împliniri emoționale, reușindu-se identificarea la persona întâia singular ”a tot ce mișcă-n țara asta”. Prin Mihai Eminescu simțim că țara este a noastră, că ea face parte din noi, așa cum și noi înainte făceam parte din ea. Sentimentul de apartenență la ceva important, sfânt, pentru care există disponibilitatea sacrificiului, nu poate fi decât o reacție firească a spiritului pus față în față cu moștenirea de neam, pe care fiecare dintre noi suntem datori să o mărim și nicidecum să o risipim, indiferent de motivele care ne-ar putea îndreptății la o astfel de risipă.

Mihai Eminescu ne-a învățat să fim noi înșine, să ține cont că în sufletul nostru există o țară pe care suntem datori să o cinstim, față de care suntem datori cu o viață de om, atunci când aceasta, ajunsă a fi patria noastră, ne reclamă sacrificiul suprem. Suntem un popor de martiri, așa cum suntem un popor de Eminescu.