Din noi începe să iasă afară umbra. Nu mai merge asemenea credinciosului nostru câine, ci pur și simplu iese afară, cum din femeie iese copilul sau din copac lăstunul, cum din gâtlej ne iese strigătul gâtuit, născut din primejdie sau din ochi privirea scăpărătoare.
Atunci, este vremea în care dorim să ne punem în genunchi, dar nu pentru a fi îngenunchiați, ci pur și simplu pentru a ne reinventa înălțimea, pentru a fi mai mici, gândind că astfel vom avea șansa să câștigăm înălțimi mai mari, mai seducătoare…Este ca atunci când mă îmbrăcam cu pantalonii mult mai mari de prin casă, gândind că astfel voi avea loc să mai cresc.
Din noi, în timp, la vârsta în care oasele trosnesc, cu același sunet al focului de tabără, simțim cum umbra iese afară din noi ca o scrisoare strecurată pe sub vârstă. Atunci ne pare bine că în fața noastră mulțimea aclamă, că suntem vii prin ropotul de aplauze, cum baloanele copilăriei erau ridicate în aer și mai sus, când suflam direct înspre ele, asemenea unor mâini adăugate.
Ajungem la o vârstă rară, ca un aer de munte. La aceste înălțimi nu mai crește nimic. Tot ceea ce a fost crescut deja, acum, aici, este întreținut, șlefuit, strălucit, subțiat până la starea de străveziu. Constați că poți vedea prin el cu aceeași ușurință cu care voalul îți lasă libertatea cunoașterii în dincolo. Pătrunzi cu privirea spații surprinzător de profunde. Ai senzația că în granitul din fața ta ai ușurința trecerii prin el cu o simplă mișcare, cu o simplă adiere, ca și cum ai pătrunde la pas, prin calupul acela marmură cu consistența untului. O simplă fandare și mâna ajunge în dincolo!
Fără doar și poate suntem într-o realitate cu mari provocări mentaliste. Avem lângă noi viața sub formă de umbră și umbra sub formă de naștere. Suntem puși în linie, în șir indian, turnându-se peste noi veșnicie atât cât să ajungă să ne umple vârsta până la refuz. Să nu mai rămână nici un gol descoperit. Să nu mai existe nici un spațiu neocupat. Nici un scaun liber. Să fie o sală arhiplină, astfel încât, suma aplauzelor să dubleze asistența. Viața să se transforme într-o sală de spectacol vie, trepidantă, plină de nerv și de spectatori ridicați, din când în când, în picioare, gata, gata să se înalțe, asemenea baloanelor din copilărie, înspre care se simte suflarea de Înger Păzitor…
O astfel de sală nu poate fi altceva decât sufletul artistului. Artistul rezistă arșiței vârstei doar atunci când sufletul său, ce-i ține geniul în picioare, are darul aplauzelor necontenite. Pe acest zgomot trepidant artistul își recită vârsta, cum doar el mai știe să joace un rol inegalabil, cu nu poate să fie decât adus aminte, într-o înălțătoare moștenire.
Dacă ar fi să ne aducem aminte despre realitatea noastră imediată, din stradă, de ieri, de azi și chiar de mâine (prin acea găselniță a ”amintirilor din viitor”), dacă ar fi să vizualizăm ceea ce s-a întâmplat recent în Sala Victoria, unde am vizionat spectacolul ”Florin Piersic, pur și simplu”, am fi puși în situația de a da Cezarului ce este al Cezarului și de a ne împăturim decent bucuria revederii Marelui Actor, astfel încât, nici un sunet strident să nu impieteze liniștea necesară respectului cuvenit.
Am reîntâlnit Geniul, care este în stare să adune o mie de oameni în aceeași sală, în vremuri tulbure și lipsite de coerență, în care dușmănia și ura fac jocurile în spații în care se adună mai mult de doi cetățeni. Și de această dată sala a fost în picioare. A aplaudat minute în șir în picioare. Și de această data Marele Actor a fost magistral. Și, totuși…a mai fost ceva! A mai fost o umbra strecurată pe la colțul zâmbetului inconfundabil al Marelui Piersic. O urmă discret accentuată de suferință, care nu era supărătoare și care, spun unii, ar fi întregit accentele dramatice ale textului, de fapt ale cuvintelor născute din improvizații strălucitoare…
Dacă Florin PIersic ar fi fost un introvertit, dacă geniul său actoricesc ar fi venit dinspre Calboreanu sau dinspre Botta, în care profunzimile dramatice au ocupat întreaga scenă, întreaga rostire, întregul sunet, atunci o astfel de observație ar fi slujit textului. Dar așa…Florin Piersic a fost și va rămâne Geniul Forței și a Ușurinței, cu care chipul frumos umple visele domnițelor și lasă nevestele să cadă în păcat, de parcă acest păcat ar fi avut dezlegare de la ”Tatăl Nostru care ești în ceruri”…
Poate de aceea umbra de tristețe de la colțul zâmbetului Marelui Actor mi s-a înfipt asemenea unui pumnal în bucuria revederii. Poate de aceea rămân în așteptarea vindecării de umbre și a reînfloririi acelui Piersic care a schimbat la Iași parfumul florilor de tei, cu cel al florilor de piersic.
ADI CRISTI