CEL CARE GÂNDEȘTE NU TRĂIEȘTE

Ne apropiem de finalul primei luni din cele trei de vară. Ziua cea mai lungă a anului a trecut. Suntem pe cealaltă pantă în care noaptea începe să cucerească lumina cu întunericul ei complice. Luna iunie începe să se predea, să-și facă bagajele, să ceară voie să iasă din scenă, chiar dacă și în acest caz vorbim despre ireversibilitatea timpului. După iunie urmează iulie, luna lui cuptor, cea mai călduroasă lună a anului, în care canicula este starea normală, are tot dreptul de a-și cere drepturile, chiar dacă în acest an se va vorbi despre temperaturi record. Încă din ultima săptămână a lunii iunie Europa a fost încercată de codurile violet, în Germania, de cisternele cu apă ale pompierilor, care au avut ca misiune în Praga stingerea trupurilor încinse ale turiștilor în piețele publice, iar fântânile arteziene din restul Europei au devenit adevărate bazine în care trecătorii nu ezitau să se ascundă sub apă de razele incandescente ale Soarelui.

Un astfel de tablou începe să fie conturat în tușe groase, semnalizând fenomenul de topire, de evadare și de întrepătrundere a graniţelor, astfel încât imaginea pe care ți-o poate oferi acest gen de realitate să nu mai aibă linii de frontieră. Totul să intre și să iasă în același timp din nuanțele vii ale realității. Acest tip de pictură, impresionistă prin tehnică, ține mai mult de topirea materiei, eliminându-și astfel liniile de contur, de separare a obiectelor prezente în realitatea imediată. Întrepătrunderea devine astfel starea specifică bulucelii, îngrămădirii, presării, contopirii.

Dacă pe această accelerată stare de înghesuială se mai toarnă și apă, în aceleași cantități purtate de taifun sau de vijelie, de căderile masive de ploaie, atunci se obține exact ceea ce încercam să prezentăm în această descriere, diluviu, potopul fără Arca lui Noe, de această data. Totul lăsat la voia întâmplării, totul supus hazardului, totul la îndemâna vrerii lui Dumnezeu. Nici o altă construcție ajutătoare, nici o altă cale de urmat nu se mai întrezărește din acest blocaj în deznădejde.

Se joacă cu ochii pe cer, chiar dacă loviturile sunt trase la firul ierbii. Există deja acest reflex al Celui de Sus, singurul îndreptățit să dea seamă pentru ceea ce se întâmplă cu noi, chiar dacă nimic din bunurile noastre nu mai au acel magnet care ne împarte în avuți și săraci. Din ce în ce mai puține astfel de stări totalitare ne pun să ne jurăm pe mamă, că tot ceea ce ne aparține este câștigat din muncă cinstită.

Minciuna și hoția nu ne mai caracterizează. Doar atunci când Natura ne ia totul, când puhoaiele ne duc la vale întreaga agoniseală de o viață, doar atunci pe fața noastră îngheață disperarea și neputința, imposibilul și greaua încercare de a nu mai avea nimic din tot ceea ce am reușit să agonisim.

O altă calamitate, chiar dacă nu este naturală, ci ține mai mult de relaționarea noastră cu cei de lângă noi, se prezintă a fi mult mai tăioasă, mult mai haină, mult mai parșivă. Atunci, suntem pur și simplu călcați în picioare de prieteni sau de pretinșii noștri prieteni, cei care nu s-au dat înlături să ne bage cuțitul în spate, când cineva doar le-a șoptit că noi suntem cei  ce trebuie sacrificați, pentru ca ei să o ducă puțin mai bine. Nu cu mult, ci cu doi lei de fericire în plus. Dacă e ”în plus” e semn că îi primești și nu îi dai, ceea ce înseamnă că efortul merită  să fie făcut.

Iată cum, vremea de afară a ajuns să depindă sau să se completeze cu vremea din interior, cu strategia după care suntem forțați să înțelegem realitatea și mediul înconjurător, astfel încât să fim pregătiți să ținem cont de ce vor unii, pe când alții nu ne iau în seamă sau ne ignoră ca pe o cantitate neglijabilă.

Suntem, putem spune fără a greși, ai nimănui. Astfel, suntem ai dracului sau ai celor cu mâinile întinse, putem fi, fără prea multe regrete, ai celor lipsiți de noroc sau chiar ai celor care vor să pună pe foc toate lemnele dintr-o singură data, chiar dacă există riscul urmării unui vifor devastator sau a unei canicule record, cu temperaturi mai mari de 45 de grade Celsius.   

Între două  dezastre existăm și noi, rătăcitorii, singurii vinovați că trăim așa cum ne dorim să trăim, fără ca cineva să aibă ceva împotrivă, la urma urmei, când astfel de opțiuni nu mai contează. Contează doar timpul present, acest timp inexistent care ține mai puțin decât suntem noi obișnuiți să gândim. Poate de aceea există vorba cel care gândește nu trăiește!

ADI CRISTI