24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Klaus Iohannis tace și face. Pentru el președinția țării a luat dimensiunea fundamentală a reformei profunde a societății, începându-se de la actorii importanți ai scenei publice, mai mult sau mai puțin acoperiți. Mutarea semnificativă a fost semnalul pe care Președintele a dorit să-l dea celor care amestecă decizia politică cu interesele reale ale țării, chiar dacă în domeniul lor de activitate nu se face nici un fel de politică, decât politica siguranței naționale. George Maior a ajuns să fie, în calitatea sa de director al SRI un pașă cu puteri crescute ca o excrescenţă pe vârful nasului, din cauza căreia i s-a înregistrat periculos de mult orizontul vizual.
Directorul SRI, în pragul aroganței ajunsă în colaps, nu ezita să-i atace pe toți cei care i se împotriveau, așa cum nu a ezitat nici o secundă să facă jocurile politice ale decidenților de care a depins de aproape zece ani funcția sa. George Maior a fost cel mai longeviv director al Serviciului Român de Informații, după Virgil Măgureanu, Costin Georgescu și Radu Timofte. Partea cea mai tristă a acestui ultim mandat la conducerea SRI este amprentată de deceniul negru al prezidențiatului lui Traian Băsescu, cel care a aruncat în derizoriu importanța acestui serviciu de siguranță națională, tocmai prin deturnarea unor misiuni în interes personal. Se poate spune fără a greși că SRI a lucrat pentru interesele președintelui, pentru ca în timpul liber să aibă grijă și de interesul național. Evident, această caricaturizare voită a acțiunilor SRI, din timpul prezidențiatului băsescian, se vrea a fi o tușă groasă cu ajutorul căreia să reușim păstrarea atenției treze, astfel încât, viitorul director SRI să revină la discreția impusă de specificul misiunii asumate în cunoștință de cauză.
Atacurile grosiere, la scenă deschisă pe care SRI, prin glasul directorului George Maior le-a proferat la adresa judecătorilor CCR și nu numai au adus grave deservicii statului de drept, vizualizând semnificative fisuri în separarea puterilor în stat, dar mai ales creionând amestecul nepermis al serviciilor secrete în jocurile politice, mergându-se până într-acolo în a influența direct rezultatele de pe scena politică a țării.
Klaus Iohannis a fost cât se poate de ferm și în acest caz, așa cum a fost în fața CSM, când nu a ezitat să le aducă aminte magistraților care le este menirea constituţională, îndepărtându-i de reflexele exersate în timpul lui Traian Băsescu, acel amestec grosolan și grosier în treburile puterii executive.
Klaus Iohannis a reușit deja să dea tonul la normalitate. A reușit deja să surprindă prin consecvență, fermitate, echilibru, decență. Nu a căzut (deocamdată) în colcăiala politică, acolo unde nu s-a produs nici un reviriment. Aceeași Alina Gorghiu, Vasile Blaga, Elena Udrea et.comp. și interesele lor zburătoare încearcă să îl facă responsabil pe președintele țării că ei nu sunt în stare să inițieze și să voteze o moțiune de cenzură, singura care ar putea să schimbe actualul guvern, astfel încât el, președintele, să desemneze un nou candidat la funcția de prim ministru.
Nu știu încă cum ”funcționează” Klaus Iohannis. Dacă mișcările sale la scenă deschisă sunt rodul unor consultări asidue cu consilierii săi sau pur și simplu el conduce țara în nume propriu, după intuiția sa că ceea ce face el face bine, dacă nu se îndepărtează de interesul național, evitând a se sprijini pe zâmbetele multicolore și false ale liderilor politici.
A ține aproape de popor este, se pare, soluția exactă pentru a rămâne viu, cald, luminos, detașat. Este singura balustradă care îți permite să fii mereu treaz, vertical, să ai capacitatea, forța și determinarea de a te împotrivi celor mai năprasnice viscole generate de lupta politică. În calitatea pe care o are de părinte al națiunii nu mai trebuie să se îngrijoreze de ceea ce va spune Alina Gorghiu, Ludovic Orban sau Vasile Blaga și Cătălin Predoiu.
De partea sa este poporul, de partea sa este legea, de partea sa este interesul național. Doar aceste trei dimensiuni îi asigură nepărtinirea și mai ales dragostea față de poporul său, dragoste care îl va feri de ceea ce nu a reușit să se ferească Traian Băsescu, sacrificarea propriului său popor, fie chiar și în interesul țării.
