24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Pentru că s-a dovedit că românul poate să ducă tot ce i se pune în spate, fie că e vorba despre caniculă sau despre revărsări de ape, nimeni nu se mai așteaptă la o văicăreală colectivă, pe această temă a ”Doamne ce mi-ai făcut, de ce m-ai pedepsit cu de toate, cu cele rele, dar și cu cele și mai rele!” O astfel de văicăreală universală, care este în stare să acopere întreaga gamă de nenorociri, este blestemul la care poporul român a fost racordat în direct, evitându-se complicațiile degenerative de la real la absurd.
Viața își are cursul ei, indiferent de ce vor unii sau alții, indiferent de ce cred cei care conduc sau speră cei care fac opoziție. De fapt, cele două forțe contrare nu lucrează pentru amărât sau pentru un bine de-al acestuia, atâta timp cât ambele șleahte nu-și văd decât interesele lor, este adevărat binecuvântate și susținute de cei care adună leu cu leu pentru mântuirea neamului, dar nu în stradă, ci în Catedrală. Încurcate sunt căile Domnului, drept pentru care Preafericitului îi revine misiunea de a le descâlcii, de a le arăta prostimii în splendoarea limpezimii lor, astfel încât drumul la fericire să fie limpede ca apa de izvor, iar cei care sunt răbdători și ascultători vor avea în cele din urmă șansa visării de a ajunge la ele.
A urma calea Domnului este de fapt îndemnul de a-i da ascultare, de a ține cont de Cuvântul care te duce în lume și te iartă de păcate, precum și tu reușești să ierți păcatele celor cu care viața îți dă semn de războire, la vreme de gâlceavă.
Preafericitul este șansa noastră (sau ar trebui să fie) de a nu ne știi singuri, părăsiți în vâltoarea luptelor, lăsați la voia întâmplării, el fiind glasul decisiv, care ne scoate din gesturile necugetate, ce vor cântări mai apoi însutit în împărțirea pedepselor.
Se spune că un conflict poate avea urmări nesemnificative doar atunci când este înăbușit în fașă, înainte de a lua amplitudine, înainte de a răni iremediabil. O astfel de situare este de fapt și rolul celor care au această menire și capacitate de a fi fermi și de a opri ”vărsarea de sânge” înainte ca aceasta să se producă. Acolo unde există sânge există și durere, există și moarte, există și regrete și sete de răzbunare și minți întunecate. Trebuie ca oamenii să înțeleagă valoarea reală a câștigului și, mai ales, să înțeleagă cum se calculează pierderile în momentul în care dușmănia se aruncă peste noi asemenea unei fiare sălbatice. Nu mai avem sorți de izbândă, nu se mai aleg câștigătorii, atâta timp cât, în astfel de momente, toți sunt perdanți, toți sunt învinși, astfel încât verbul a învinge este modificat genetic cu verbul am înfrânt!
Biserica ar trebui să aibă rolul ei activ, să fie o prezență vie nu numai în rugăciune, nu numai în adresare, ci mai ales în relația vie dintre credincios și Dumnezeu, așa cum tot ea, biserica, ar trebui să medieze conflictele între toți membrii comunității. Rolul de împăciuitor, de cel care judecă nu în spiritul legii, ci mai ales în spiritul moralei religiei (creștine, musulmane, mozaică) îl are preotul, așa cum l-a mai avut de-a lungul istorie. Întoarcerea la morală, raportarea demersului membrilor comunității la morală este de fapt o primă grilă cu ajutorul căreia societatea intervine din vreme în aplanarea inevitabilelor conflicte, într-o lume amestecată, diferit instruită. Să ne aducem aminte că au fost vremuri în care cuvântului Dumnezeu, adus în casele oamenilor de către preoți era litera de lege. Este adevărat și în această instituție s-a exagerat, născându-se astfel Inchiziția, acea instituţie a terorii, care a avut ca misiune absolutismul, astfel încât în numele lui Dumnezeu s-a dezvoltat cea mai neagră noapte a atrocităților fără drept de apel.
Biserica ar trebui să fie un aliat al comunității, al proiectelor de interes major. Distanța dintre ea și societate ar trebui să aibă valorile minim minimorum, astfel încât să existe acel raport de echilibru între cunoscut și necunoscut, între a putea și a avea, între nevoie și posibilitate. Din astfel de rapoarte dezechilibrate apar conflictele, cu atât mai mult cu cât catalizatorul acestora poate fi identificat în egoismul uman, în dorința inexplicabilă în morala creștină de a avea mai mult decât ai nevoie, doar pentru a-ți hrăni mândria. Trebuie să recunoaştem (și să ține cont de aceasta) că încă nu putem vorbi despre armonie și consens, despre aplatizarea dorințelor, despre decență și compasiune. Încă suntem bântuiți de nestăpânita dorinţă de a aduna cât mai mult, în numele nostru, cu emfază și mai ales cu nevoia stringentă de a ne afișa bogăția, în termenii umilinței celui de lângă noi. O astfel de stare, paradoxal, ne provoacă plăcere în locul rușinii. Tot ceea ce adunăm, tot ceea ce ne aparține, chiar și prin muncă cinstită, nu are nici o legătură cu nevoile reale ale noastre, nevoi dictate matematic de viață. Ele sunt necesare doar pentru a ne hrăni orgoliul și infatuarea.
Într-o astfel de respiraţie detașată de tot aerul nociv de deasupra României să încercăm să privim limpede locul în care am ajuns să fim înghesuiţi, pentru că doar așa mai avem șansa de a ne recupera conștiința națională și identitatea noastră a fiecăruia.
ADI CRISTI
