INTRAREA ÎN CARANTINĂ A ROMÂNIEI

Începe disperarea să ne atace pe la colțuri. Să ne elibereze adevărata față a neputinței. Simțim cum bucăți de carne sunt rupte din orgoliul nostru de a ne pricepe la toate, de a lua lumea în derâdere, de a ne crede ”buricul pământului”. Când, de fapt,- nu ne rămâne decât să ne privim în luciul apei, biete târâtoare ce suntem, lipsite de verticalitatea faptelor noastre, de cele mai multe ori iluzii ale unei dorințe imposibil de realizat. Vrem să fim salvatorii lumii, dar nu reușim nici măcar să ne salvăm pe noi înșine sau, mai rău, nu reușim să ne salvăm aproapele, căruia i-am promis să aibă încredere în noi și să ne dea guvernarea țării pe mâini. Dacă înaintea alternanţei la guvernare cei care s-au bătut cu pumnii în piept că ei sunt salvarea țării, prin scoaterea ei din zona ciumei roșie, cultivând importanța diasporei în rezolvarea acestei ecuații, acum, la vreme de coronavirus, primii sacrificați sunt românii din Nordul Italiei. Refuzul autorităților de la București de a-i mai primii acasă pe cei care au fost infestați cu acest necunoscut virus are puternice accente de trădare, părăsire, fuga de răspundere, toate amplificate de grija părintească a guvernaților față de cei rămași acasă. De fapt o astfel de interpretare este cu siguranţă nedreaptă, dacă ar avea o componentă explicativă. S-ar putea imagina logica sacrificiului, ”sacrific câțiva pentru a scăpa poporul întreg”, fără însă a insista pe acest adevăr imbatabil. Mai există un comportament care ar fi putut salva imaginea adevăratei griji a celor care ne conducă față de un singur roman, așa cum există grija demonstrate a SUA față de un singur cetățean American. Să ne amintim de ce s-a întâmplat în debutul acestei epidemii de coronavirus în China, moment în care americanii au trimis imediat o serie de avioane tip charter pentru a aduce acasă până și ultimul american care a solicitat acest lucru. Președintele Donald Trump nu are nici un american de sacrificat, așa cum nu are nici o țară de supus prăzii coronavirusului. Și la noi s-ar fi putut proceda la fel. Suntem mult prea puțini pentru a ne mai permite să ne pierdem în sacrificii puerile, în gesturi condamnabile de părăsire, făcute de, culmea, cei pe care diaspora le-a dat votul ei de încredere și la nivelul preşedintelui Klaus Werner Iohannis, dar și al partidelor politice, oferind PNL șansa de a avea prima șansă în alegerile locale și parlamentare. ÎN loc să-și fi pierdut timpul și energiile pe o ambiție neproductivă, aceea a alegerilor anticipate, ar fi fost mult mai în interesul românilor să existe un scenariu de recuperare al tuturor celor care ajunși în străinătate ar fi dorit să se întoarcă acasă din calea coronavirusului. UN pod aerian ar fi fost suficient pentru ca toți cei care ar fi dorit această ”repatriere” să fie ascultați, să fie luați în seamă, să fie ajutați. Aduși din Italia sau alte țării ameninţate de epidemie (Spania, Germania, Belgia) respectivii cu avioane speciale, eventual ale armatei, ar fi putut fi aduși la București și cazați în spații special amenajate pentru găzduirea necesară verificărilor impuse de scenariile pe care guvernanții le-au construit pentru persoanele suspecte sau îmbolnăvite deja.
În timp ce scriu acest editorial o știre îmi bate la geam și mă face să tresar. O bucătăreasă de la Guvern este suspectă că ar fi bolnavă de coronavirus. Să asistăm la un joc al sorții, la o pedeapsă sine die a celor care se bâlbâie mimând o serie de măsuri chipurile benefice combaterii coronavirusului. Nu mai avem întâlniri cu peste o mie de participanți, am interzis competițiile sportive pe stadioane sau în sălile de sport, dar aglomerația zecilor de mii din mall-uri, a miilor de călători din stațiile de metrou, spectacolele din sălile de teatru, aglomerările din piețele agroalimentare, elevilor din școli, studenților din facultăți nu fac altceva decât să risipească eventualele efecte benefice a luptei cu coronavirusul a actualilor guvernați.
Ceea ce se întâmplă în fapt în România este o caricatură de concentrare a programului de combatere a coronavirusului. Nu ar trebui să fim atât de pasivi, atât de circumspecți, atât de fricoși în a ne asumat măsuri dure, aparent lipsite de un pericol real, dar care ar fi în fapt una dintre cele mai eficiente măsuri de prevenție.
Măsurile ferme de evitare a transmiterii acestui virus, care a dat peste cap întreaga lume, devin singurele soluții raționale și eficiente care să ne asigure o viață sănătoasă.
Măsura cea mai dură ar fi fost intrarea în carantină a României. Izolarea pe un termen determinat a țării este dură, dar singura în stare să ne ofere acel timp necesar revenirii, intrării pe un făgaș normal a activității ce poate fi decontată în interesul poporului român.
ADI CRISTI