NAIVITATE, PROSTIE, SLUGĂRNICIE

Refuzul din ce în ce mai agresiv de a nu permite unui neica nimeni, bodyguard sau paznici de  magazine, mai mici sau mai mari, de a-i lua temperatura poate fi apreciată ca o revoltă oarbă, fără temei, doar de dragul de a ieși din front, de a te purta în tine blestemul obișnuinței cu frica, până când acesta se diluează în taina destinului implacabil. Așa ne este dat, așa să ne fie! Există deja și un recul al profesiilor care, în timp de pace, ajunsese să fie blamate, considerate incluse forțat în categoriile ”peşchegiilor”, a oamenilor care devin aproape invizibili îmbrăcați în halatele lor albe, la vedere rămânând doar plicul, florile, ciocolata, și tot felul de produse frumos ambalate, sau binefăcătoare rețetelor păstrate în bucătăriile tradiționale.

Pandemia cu care continuăm să ne luptăm la baionetă, rămâne grija noastră cea dintâi și, în același timp, acea provocare ”pe viață și pe moarte” cu care suntem deja marcați în profunzimea ființei noastre, marcată de noile condiţii de exprimare, de distanțare social, de singurătate impusă.

Nu suntem pedepsiții mileniului, nu suntem puși la dispoziția experimentelor, suntem pur și simplu aleșii care trebuie să găsească o soluție viabilă, o ieșire din acest clenci greu de evaluat în același timp cu lupta propriu-zisă pentru a te păstra în viață, dar mai ale,s pentru a-l păstra pe cel de lângă tine în viață.

Noul coronavirus ar trebui să fie înțeles ca făcând parte din provocările la care am fost chemați nu să răspundem, ci pur și simplu să medităm, să luăm seamă, să ne adunăm credința nu pentru a-l învinge, ci mai ales pentru a-l înțelege.

Războiul cu acest Covid-19 s-a transformat deja într-un război fratricid. Nu ne mai interesează cum ar trebui să înțelegem acest nou virus, ci mai de interes a ajuns să fie  contabilizarea celor care au murit, bucurându-ne sau întristându-ne că aceștia au avut și co morbidităţi, cauza reală a morții, astfel încât o astfel de cosmetizare a pandemiei să fie mai pe înțelesul tuturor, mai suportabilă pentru cei care au ieșit deja din spaima care ucide mai mult decât virusul.

Nu putem să nu observăm că necunoașterea naște monștrii fricii, că această incertitudine dominată de neștiința de a face pasul înainte sau înapoi ne strange de gât mai rău decât o poate face spânzurătoarea.

Cădem ca oile în prăpastie, una după alta, descoperind în moartea noastră nu doar neputința, cât mai ales spaima de moarte lăsată liberă să alerge înaintea noastră, deschizându-ne drumul neîntoarcerii.

O astfel de atitudine are poporul, mult prea hrănit cu interdicţii, pentru liniștea conducătorilor, dar și parte din cei care ne conduc, care ajung să înțeleagă una din explicațiile iluștrilor noștri medici, atunci când încercau să ne dea sfaturi pentru ieșirea din gripele rebele: ”Nu  luați antibiotic. Ori dacă luați, ori dacă nu luați. după șapte zile. boala vă trece!”

În cele din urmă ajungem să vorbim despre atitudine. De ea depinde nu neapărat ceea ce se întâmplă azi sau ceea ce se va întâmpla mâine cu cei care vor scăpa de obsesia coronavorusului. Va fi ca o deșteptare dintr-un coșmar scârbos, plin de catacombe, păduri mlăștinoase, temnițe reci, săpate în inima pământului.

Avem nevoie de o privire lucidă deasupra a ceea ce s-a întâmplat până azi. Există deja ”material” suficient pentru a se trece la a doua etapă, aceea a evaluării drumului parcurs și mai ales asupra modalității de ieșire in incoerență, găsirea drumului sigur înspre lumină, chiar dacă aceasta nu poate să coincide cu ”lumina de la capătul tunelului”. Ea nu poate fi alta decât lumina din ochii celor inteligenți, a celor care au reușit deja să simtă și să distingă între bine și rău, între adevărat și fals.

Noul coronavirus a reușit să consolideze o nouă atitudine a politicienilor de a se apropia de electorat, fără a părăsi calea populismelor cu tot dinadinsul, apreciind că un astfel de limbaj este deja cunoscut de electorat, este deja pe înțelesul acestuia, fără a mai încerca o nouă descoperire a apei calde, doar pentru a schimba mărimea sau măsura cuvintelor explicative.

În spațiul clasei politice nu s-a schimbat nimic în timpul serviciului nostru, decât poate poporul dispus să mai acorde credite în alb conducătorilor.

Noul popor se va naște, dacă nu chiar s-a născut, din cel vechi, după ce a murit naivitatea, prostia și slugărnicia. Încă nu se știe cine îi va fi nașii și nici cum se va numi, doar pentru a nu crea confuzii de identitate, cu atât mai mult cu cât, cel vechi încă se mai plimbă nestingherit printre noi.

ADI CRISTI