24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ion Caraion vine în malaxorul anilor ’50 cu trei cărţi de poezie „vechi“ – Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945) şi Cântece negre (1947); un poet deja consacrat, dacă s-ar fi putut invoca volumele amintite. Nu le citea, însă, nimeni pentru că nu circulau decât, poate, printre prieteni, câţi vor fi fost atunci; mai mult încă, lunga detenţie în închisorile vremii, la Jilava, Aiud, Cavnic şi Baia Sprie, i-a scos complet, din circuitul public, numele şi cărţile care au fost transferate, când n-au fost distruse, la „fondul secret“ al bibliotecilor. Pentru generaţiile noi, Ion Caraion era un „fost“ care va fi scris cândva o poezie „decadentă“ şi care e pedepsit pentru asta; pentru cei din generaţia sa – Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca –, Ion Caraion era acum un tovarăş de umilinţă, un „destin“ de atâtea ori identic; în sfârşit, pentru cei care îl ştiau, auziseră ori chiar apucaseră să citească, poate, Omul profilat pe cer şi Cântece negre, în vremea când se găseau în librării – Nina Cassian, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Maria Banuş, cu debutul poetic în deceniile patru şi cinci, dar reconvertiţi acum în lozincă şi avânt revoluţionar –, Ion Caraion era o amintire „inconfortabilă“, cineva despre care nu era bine şi nu era voie să vorbeşti prea multe în public, mai ales că figura celui „dispărut“ în puşcărie le-ar fi evocat în chip periculos păcatele lirice ale propriei tinereţi. În asemenea împrejurări, se spune, de obicei, „după o lungă tăcere, poetul revine în 196… sau în 197…“: nu poetul a tăcut, ci vremurile şi „colegii“ l-au tăcut.
Ion Caraion a fost, se pare, şi o persoană care, prin felul de a fi, a născut mai ales antipatii; şi asta înainte de a deveni „cazul Artur“, după 1990, când s-au făcut publice tribulaţiile poetului după ieşirea din închisoare şi colaborarea sa cu poliţia politică a fostului regim. Astfel, chiar şi prietenul Mihail Petroveanu îi face, în anii ’70, un portret mai degrabă nefavorabil, unde nu prea era loc de laude şi „priză“ afectivă: „Mic de stat, cum ar zice cronicarul, Ion Caraion nu este şi firav. Dimpotrivă, de la distanţă pare îndesat. Impresia se explică atunci când te apropii de el. E adunat, strâns, ghemuit în sine, ca într-o stare de încordare, de vigilenţă perpetuă. Susceptibilitatea îi este de neconjurat, iar circumspecţia, corolarul ei, nu poate fi clintită, la prima vedere cel puţin, nici de cele mai fidele ataşamente fie la poezia, fie la persoana sa. Fire întoarsă, plină de meandre şi penumbre, Ion Caraion ascunde luminişuri neaşteptate la care, poate nu atât prin răbdarea ta, cât printr-o scăpărare de generozitate a lui, ţi se deschide accesul. Acolo, în desişul interior, zac rezerve inepuizabile de entuziasm, declanşabil la semnalele cele mai palide ale talentului ori la atestările demnităţii ca forţă discretă a caracterului. Aprig la mânie, o mânie deasemeni mistuită în adânc, dar întreţinută, biciuită, îndelung distilată, el e în stare să se convertească repede la indulgenţă amară pentru slăbiciunile omeneşti. Apostaziile de umoare ţin mai puţin de ceea ce în lumea literară se numeşte capriciu, versatilitate emotivă proprie artistului, cât de o experienţă de viaţă acumulată poate în mai mare măsură din intimitatea cu sine însuşi, decât prin contactul, forţat, cu alţii. În eventualitatea că, mândru până la orgoliu intratabil sub masca lui anodină, Ion Caraion nu ar fi dispus să-şi recunoască singur dificultăţile dialogului cu sine, variabilitatea aceasta se grefează pe deprinderea de a-şi cenzura cutezanţele prin reticenţe, elanurile prin decepţii, în cadrul unei adevărate torturi a propriei fiinţe. Făcut din disimulări impenetrabile şi dezvăluiri bruşte, din spaime, lamentaţii şi abandonuri, dar şi dintr‑o îndârjire încrâncenată, traversată de euforii avare, curmate repede tot din voia sa sucită, Ion Caraion este, asemeni poetului, un „cântec cu gura închisă“.
Împrejurările biografiei, tragice, fără îndoială, i-ar fi putut folosi poetului, la „revenirea“ sa, în 1966; interzis atâţia ani, un „poet nou“ pentru generaţia tânără, Ion Caraion n-ar mai fi trebuit să-şi dea obolul de lozinci şi nici să-şi dubleze discursul liric asemeni lui Procopius din Caesareea. Dar poezia lui Ion Caraion este întreagă, cum se va vedea, în primele trei cărţi, deşi reintrarea în lumea literaturii se producea într-o vreme de relativă relaxare a raporturilor scriitorilor cu autorităţile; poezia a rămas în deceniul cinci, iar ce a urmat nu e decât coada cometei sau, cu metafora poetului, e dâra albicioasă lăsată de „melcul rotund“ al începutului. Poezia din Panopticum, Omul profilat pe cer şi Cântece negre este a nevrozei, ţipătului, otrăvii, iar poetul e „nebunul“ care moare lângă „toate înţelepciunile“ unui veac prost croit; primul poem al volumului de debut fixează foarte limpede spaţiul, timpul şi esenţa poeziei lui Ion Caraion din vremea adevăratei poezii: „Cinele la care ne-am oprit, ogoarele/ ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele,/ Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri./ Noi am scris cu nevroză pe ziduri/ şi-am colindat neurastenia,/ să bem/ igrasie din ploaie, rachiu din poem/ otrava murdară, ţipătul spin…/ … De douăzeci de ani scobim într-un plămân/ pentru tinereţe, pentru păcat –/ ne-njunghie frumuseţea, în care n-am intrat./ Cu mâinile ciungi, tatuate/ ne ducem în cârcă pustele depărtărilor toate/ carnea înţeapă, – zăpezile, anii/ ne-au spart inimile, ne-au omorât bolovanii./ – Lângă marginea vorbei, la cină,/ semănăm soare, culegem vermină/ la fundul purităţii, fără gramatică,/ dispreţuim cuminţenia reumatică/ a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi./ Avem umbletul suplu, dar paşi tulburaţi,/ ne gâtuie măsura, ne pune cătuşă/ geografia unor molii cu belciugul la uşă./ Noi suntem nebunii care vor muri/ pe marginea dintre noapte şi zi/ fără îmbrăcăminte, fără adăpost/ lângă toate înţelepciunile veacului prost./ Peste o sută de ani veţi veni înapoi/ să întrebaţi de inscripţii, să vorbiţi despre noi/ scârbe ale lumii cu gravitate de gong,/ trântite comod în şezlong,/ Lăsăm perdelele, îndurăm frigul; pentru brumă –/ nici înţelegerea voastră, nici bucuria postumă/ nu ne mai trebuie. Ci, numai, frumos/ s-auzim cum umblă grâul pe jos,/ cum îngerii ne cheamă – în mână/ când ţinem trecutul (fântână)/ din care bem cu mâinile-amândouă/ apa rugăciunii mai tare, mai nouă“ (Antreul poemului).
Decorul e apăsat expresionist; pomii, prietenii vegetali sunt „cu tăbliţe la gât“ în nişte oraşe decrepite, fără speranţă şi fără lumină, unde apa e alcool şi lumea suferă de tuberculoză şi spleen; în oraşul bolnav, cerul mucegăit curge murdar prin burlane, ploile sunt „băloase“, vântul are gust înecăcios de acid fenic, serile sunt otrăvite de holeră, tristeţile sunt mov, iar erosul e o „bubă-amară urcată pân’ la gât“; spaţiul (care are şi un nume: Pădurile Nevroză) ocroteşte straniu „delirul“ şi cuplurile fantomatice (ea – „o bătrână cu doliu şi nepoţi“, el – „un domn în negru, cu ochelari şi barbă“), e oraşul cangrenă: „Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi/ oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi/ oraşul-idee, oraşul‑cangrenă, oraş adormit/ mai înainte de cuvântul sfârşit./ Oraş în care e-o graniţă, care se târăşte pe brânci, care fură/ cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură,/ oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim/ fără parabola intrării în Ierusalim./ Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare/ oraşul-protestare…/ Nici luna, nici câmpul, nici râul/ nu-şi tremură grâul/ prin tine/ oraş-pământ, oraş‑plictiseală, oraş-mărăcine/ cu liniştea ruptă, cu desperare, cu câini/ împotmolit de cicatrice pe mâini./ Atât/ cenuşiu, moarte, urât/ sârme, opac…/ Şi mâine dimineaţă – descompuşi – pornim, iarăşi, la atac“ (Cangrenă): în oraşul expresionist, unde tinereţea putrezeşte pe străzi, trec doar paiaţe, e harababură şi bâlci. Nu e nicidecum vorba de vechea temă a lumii ca spectacol; oraşul lui Ion Caraion e un circ dement, cum îi spune în poemul Periferică din volumul Omul profilat pe cer, de o promiscuitate dirijată. Poezia acestor prime volume e fără alternativă pentru că, iată, satul, ca şi oraşul, se află în acelaşi veac în descompunere: „Satul pustiu ca o rămăşiţă de la început/ se scarpină-n cap cu lumini junghiate;/ amiezele se culcă prin bozii, gardul e slut,/ toate lucrurile, de astăzi, le vom trăi pe jumătate./ Se târâie şopârlele prin praf; burta de aramă/ a pietrelor, se umple cu căldură lichidă;/ buruienile îşi ling bubele, nervii se destramă –/ pentru fiecare câine plecat, fiecare ochi o să se-nchidă./ E-o scârbă de viaţă apăsătoare în curtea oricui;/ Neliniştea scămoşată îşi urcă râmele-n carne;/ alături de singurătatea animală a cui/ cuvinte cenuşii se anunţă ca un taur cu coarne?/ Femeile umblă numai seara. Ascunse ne-au stat,/ de oboseala ţâţelor. Parcă ne vin de la sapă./ Au feţele galbene, au gâturile unse, mereu-ncărcat/ de spurcăciunea pământului cu noroi, de solitudinea bălţilor cu apă./ Niciodată cărămida crăpată a picioarelor tari/ n-a huruit în adâncuri atât de intens./ Cârciumile sunt goale de o lună; numai copiii murdari/ se mai uită, cu capetele pe sub porţi, la zeama soarelui fără sens./ Câţiva au răguşit ca nişte cartuşe ce se sparg de zăplaz./ Casele stau împotmolite în clisa uscată/ şi se uită prin ferestre, dacă pot să mai aibă răgaz,/ la sufletul oamenilor sau… la viaţa cealaltă“ (Malaria).
Ce este poezia şi cine e poetul din oraşul-cangrenă şi satul pustiu, prăbuşit într-o apăsătoare scârbă de viaţă? Poezia e un cântec negru – spune Ion Caraion într-o artă poetică din volumul cu acelaşi nume –, e „neagră şi urâtă“, iar poeţii trebuie să fie „aspri şi calzi ca sângele“ şi, mai ales, să proclame ura, să demoleze – astfel, în spiritul Avangardei – „toate lucrurile care îmi sunt aproape şi care seamănă-ntre ele“. Şi parcă pentru a spori bizareria, Ion Caraion, evocându-l pe Drieu la Rochelle în cartea din 1947, pare a anticipa – într-un scenariu fantasmagoric – ceea ce s-a întâmplat lui „Artur“ de prin anii ’80 încoace: „Aud că e foamete-n Franţa, şi-aud/ că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris./ Ce legătură are asta cu Franţa?“. Veacul poetului şi poeziei din Panopticum, Omul profilat pe cer şi Cântece negre este unul întunecat, în conflict cu oamenii, şi ei „stranii“, zăcând şi privindu-se ciudat: „La marginea vieţii zăceau/ oamenii veacului întunecat,/ privindu-se unii pe alţii ciudat/ asemeni cavalerilor Sfântului Graal./ – Nu mai avem rodii nici pâine,/ Tâmplele – tâmplele înoată în sânge;/ o pasăre slobodă plânge/ sub ceruri zbârcite ca foamea./ Nici veacul acesta, nici el/ nu-i al nostru – şi minte;/ rămâne un cuvânt negru, fierbinte/ de spus, în fiecare zi lângă uşă./ Cuprindeţi pădurea acestui ev-mediu/ şi ea – nu-i decât o pată, un ton./ Ochiul lunii de pe ţărmul breton/ o despleteşte-n oraşul-asediu./ Simt liniştea cu somnul rotund/ plimbându-se-n acuareaua neştearsă,/ mâna care intră pân’ la fund/ în inima parcului, arsă./ Un iepure galben se culcă/ neîntrebat sub lunetă/ şi seamănă o baltă de păcuri/ trupul lui, sub cuţitul împuns în carpetă./ Odată cu luna, intrară/ prin case miresme de fân;/ bolnavul, rotundul plămân/ al cetăţii, îşi zvârle casca afară./ E un sfert de oră reculegere lăsat./ Muzeul, cu bătătura sa largă,/ tras de-o pasăre slobodă, aleargă/ prin peisagiul ca un pom retezat./ Oxidări, oxidări…/ Parcul a fost o flacără mare./ Pe fundul oceanului, seara/ au trecut turme de arbori de sare./ Seceta, drumul, ereţii/ şi munţii, vânătoarea, platanii./ Zăceau la marginea vieţii/ oamenii veacului – stranii“ (Pasărea urgiei). Evul nou de cancer, cum îi spune poetul în Vegetaţii pe costum din volumul Omul profilat pe cer, e unul de război şi lepră (anul 1939 rămâne un reper obsedant care va reveni şi în cărţile de după 1966), în care până şi luna e motorizată, expirată în miros de benzină – o lume de cadavre în putrefacţie, care contestă divinitatea la limita blasfemiei (Dumnezeu e „escroc“, Iisus n-a trăit într-o iesle, iar Maica Domnului are „ochi de castane“), nu din ateismul impus (cum se va întâmpla numai peste câţiva ani), ci ca un reflex al omului care şi-a pierdut speranţa şi credinţa. Nimic nu rezistă acestei estetici a urâtului şi grotescului: erosul e lugubru şi se consumă între o femeie „stranie meduză“ stearpă şi un bărbat cu falange moi, albite: „Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic,/ de sevă tropicală sau stranie meduză/ te uiţi în altă parte, când se descheie-o bluză,/ perfidă, nu simţi mâna prin sterpul sân, dar plastic./ Falange moi, albite îi-alunecă pe coapsă,/ o sârmă spartă urcă difuză pe sub rochii,/ ne căutăm gura şi-ncovrigăm cu ochii/ aceste şolduri calde, întinse ca o capsă./ Ţi-s pulpele atâta de-aprinse şi de fine,/ că-n irizarea pielii tot sângele-i porfir;/ flacoane mari în vine ascunse, ca-n clondir,/ duc luna mai departe pe sănii şi-n patine./ Subţire treci prin carne, dar carnea nu mai este,/ cum ceasul care bate în vreme fu şi moare;/ prin tine dorm incendii, se umplu samovare/ şi-un ceai rusesc te strigă din ceştile funeste,/ în timp ce birja trece absentă mai departe,/ statuile-s istorii, istoriile-s moarte/ şi doar castanii negri – iregular sau drept –/ ca nişte copci înalte, încheie pământul la piept“ (Interludiu).
Când nimeni (dar nimeni?) nu-l mai obliga sau, oricum, presiunea din partea politicului scăzuse şi poeţii păreau a începe să-şi vadă de poezia lor, Ion Caraion, în loc să refacă punţile cu lirismul cântecelor negre de la început, spune senin, în Eseu, cartea din 1966 a revenirii sale în circuitul public, „socialismul e zâmbet“. Geneze, primul poem al cărţii, e foarte semnificativ pentru mutaţiile care se vor fi produs în cei aproape douăzeci de ani de tăcere impusă: „Mâinile miros a gutui, a ienupăr şi-a bine./ Apa împietrise – şi i s-a întors rodul în matcă;/ repurcedere tânără./ După propriile-i urme, ochiul de veghe s-a luat ascuţit./ Nu, conştiinţa n-a murit pe prispa învinsului./ Timpul umblă prin lume./ Înaintea mea-i atâta somn/ În casa morţilor se vorbea cu fluturii de noapte./ Pământul face femei de văpaie/ de care – dacă te-apropii – dispar./ Printre genunchii şi umerii Cazanelor, se caţără vara./ Ca să se prefacă în drumuri, în faguri şi-n stele,/ pete ici-colo,/ veacuri de-a rând,/ oamenii dormiseră pe câmp./ Înaintea mea-i atâta rouă!“. Totul se schimbă, pare că e o nouă geneză; Ion Caraion şterge tot cu buretele, orice urmă de cretă, şi se naşte a doua oară, în chinuri, probabil, oricum, în lirismul său – acela de altădată – mutilat; mai mult încă, Geneze capătă, adesea, tonul şi radicalitatea unei „autodemascări“ în tradiţia acelora din vremea detenţiei poetului: „vechea“ poezie este, iată, casa morţilor în care se vorbea cu fluturii de noapte, nevroza primelor cărţi e uitată în „repurcederea tânără“ şi în mirosul de gutui, ienupăr şi „bine“: Ion Caraion este cazul-limită al poetului reconvertit, re-prezentând un model multiplicat în multe destine, de la Mihai Beniuc şi Maria Banuş la Nina Cassian, Dan Deşliu sau Aurel Rău. Ion Caraion îşi face mea culpa în faţa celor care citeau Eseu şi care, totuşi, ştiau prea puţin, nimic poate, despre cântecele negre de altădată. Poetul întoarce totul: satul nu mai e pustiu, surpat în scârba de viaţă (ca în Cântece negre), ci se află acum „la marginea bucuriei“, copiii mâncând, odinioară, din gunoaie îşi risipesc, azi, glasurile pe mare, ţărăncile cu „ţâţe obosite“ şi feţele galbene au, în noul sat, „coacăze şi vorbe domoale“ şi umblă pe câmpuri „cu puiul de potârniche-al luminii în palmă“, veacul vechi, obosit şi cu un „coviltir sur“ era un „anotimp ciudat“, acum lumea e „desprimăvărată“, femeia stearpă, stranie meduză (din Omul profilat pe cer), cântă, râde şi trece prin parc, în Eseu: „e vremea suavelor neruşinări ale naturii“, scrie Ion Caraion în Echinox, făcând uitată „noaptea mea de zgură“, iar imaginea „heleşteielor negre“ din trecut se risipeşte în „vasta lumii dimineaţă“.
Începând cu Eseu şi continuând cu Dimineaţa nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtiţa şi aproapele (1969), Selene şi Pan (1971), Cimitirul din stele (1971), Munţii de os (1972), Poeme (1974), Ion Caraion pare a încerca mereu şi mereu să răspundă la întrebarea-ghilotină din poemul Mâinile cu faţa în jos: „cum să mă despart de mine?“, se întreabă poetul în zorii celui de-al doilea început literar, iar sumarul cărţilor sale adună, într-o bizară pendulare, semne ale vechii paradigme („O mulţime de cârji goale îşi pierduseră stăpânii./ Talerele oarbe îşi aminteau,/ ca de nişte vase nespălate,/ de tâmplele morţilor./ Şi uitându-se-n apă, le căutau/ bătrânilor heliotropi/ urmele obrajilor./ Pe fiecare tipsie: un cap de-mpărat,/ din care ciuguleau vrabia, cioara./ Prin ochii lor umblă caii şi moara“ – Sans cou et soleil) lângă un madrigal precum Octombrie din gutui („Dă-mi rochia ta lirică, frunză căzută./ La noapte, iubita se mută“), îmbrăţişări „cu lujeri şi elanuri“ şi efuziuni în retorica liricii patriotice. Dincolo de toate aceste tribulaţii ale poetului reconvertit e şi o amarnică dramă aici: a omului care nu mai e liber şi din care n-a mai rămas decât frica (în „omenirea înconjurată de ziduri de frică“): un Artur, adică: „Mă cunosc toate lucrurile./ Nu mai sunt liber./ Să înnopţi în cartofi, în pietriş…/ Tot ceea ce nu găseşti aici am distrus./ Mi-a scris cucuvaia: fă-mi propuneri!/ În sângele meu e un cântec ferit./ Un om a scos mâinile din timp/ apoi mersul/ apoi spaţiile/ apoi o melancolie ocultă cu care a despărţit oraşul/ şi a spus două vorbe – şi era o cenuşă cumplită/ şi a spus trei vorbe – şi s-a speriat/ şi atunci a închis ochii./ A închis ochii şi a spus: din mine n-a mai rămas decât frica./ Şi pe urmă n-a mai înţeles nici unde e melancolia, nici/ unde-i sunt mâinile, nici unde e timpul./ Şi era o cenuşă cumplită“ (Afară). Într-un poem precum Eu am văzut din volumul Dimineaţa nimănui pare a-şi asuma modelul celebru al lui Pilat din Pont: „Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe“, scrie poetul acolo.
În realitate, rămâne, pentru totdeauna, exilul interior: „ne naştem şi murim în exil“, spune Ion Caraion în Frig adamic din sumarul aceleiaşi cărţi din 1967. O formă a acestui exil e, în fond, şi versificarea, altfel meşteşugită, din care s-au ivit atâtea volume în română şi franceză: e înlocuirea poeziei, ca stare interioară şi mărturie a conştiinţei, cu mimarea ei. Câteodată, e adevărat, răzbate nostalgia, repede reprimată, însă, ca un lucru ce trebuie să rămână pururea ascuns (pentru că e periculos), după vremurile când fiinţa se destrăma în voia nălucii: „Am fost prieten cu toate singurătăţile./ Am aprins lămpi în rătăcitori./ Seara beam un ceai sau nici atât./ S-au subţiat cărări în trecuturi –/ şi iată uitarea./ Totul e cum a mai fost:/ lucruri cărora nu le pot da nume./ Fată cu basmele-n păr,/ să nu ne mai aducem aminte./ Toamna plecau circurile./ Baba vindea maghiran pentru noi,/ Prielnic întuneric dughenelor cu cămătari,/ vântul mai face tumbe şi fluturi./ Cândva mi‑arătai o veveriţă cât un cartof/ şi ne destrămam în voia nălucii./ Oamenii ştiu ceva ce mie nu-mi spun./ Ce-o mai fi făcând apa în care-ţi scuturai brumele?/ Prin ierburi şi moine,/ cenuşile şi‑amestecă sfinţii./ Seara venea ca un câine din munţi,/ să ne lingă mâinile calde./ Tot îmi mai eşti dragă şi tot/ mai aud şarpele lumii prin ziduri./ O! De‑am fi rămas numai în închipuire/ ca luptele din panoplii…/ Viaţa e totdeauna aşa cum nu trebuie să fie viaţa“ (Mătase măruntă); sau, altădată, în Plusquamperfectum, babiţele lui Urmuz: „S-a-ntâmplat numai atât:/ avea nasul cam urât,/ vorbele – vreo patru sute –/ îi curgeau invers dar iute/ şi-ţi sunau toaca-n auz/ babiţele lui Urmuz“. Rămân, însă, până la urmă, frica, suspiciunea, teama omului de om şi nostalgia altui timp şi a altei paradigme de sensibilitate: „Voi pleca din viaţă făr’ să sufăr/ c-am lăsat vreo bucurie-n urmă./ Cum deşerţi un cufăr în alt cufăr/ dezgustat că drumul nu se curmă./ Am fost morsă, viezure, prigoare./ Galaxii bătrâne zeu m-avură./ Mă cobor din stihii ori din soare –/ când un despot, când o târâtură./ Asuprit mi-i gândul totdeauna,/ din atât noian de ipostaze,/ că s-a deghizat în gâde luba/ şi-mi înşiră oasele pe raze./ Peştere de mucegai şi sânge,/ cui tot plângeţi, care-odinioară/ mi-aţi oprit visarea de-a mai plânge/ şi aluatul inimii să doară?/ Poate-s ironia ceea nouă/ flegmele de azi pietrificate/ or să-mi pară-n cernerea de rouă/ cine ştie – crini ori nestemate“ (Prelungirea morţii); acolo, în peşterile de mucegai şi sânge a rămas poezia, în ironia „ceea nouă“ e meşteşugul ei. Nici măcar un refugiu precum cel din Munţii de Os nu mai pare posibil pentru un poet a cărui viaţă a fost, cum spune, mai mult noapte, într-o lume fără timp.
