PANDEMIA SMULGE RĂGĂLIA

Bucureștiul a avut toate condițiile de a intra în carantină. Nimeni nu ar mai trebui să iasă, nimeni nu ar mai avea voie să intre în cel mai important oraș al țării. O aglomerare urbană de peste patru milioane de locuitori, este pe punctul de a defini un spațiu al imposibilului. Dacă epidemiologii reușesc cu greu să stăpânească focarele închise dintr-un cămin de bătrâni cu 150 de infestați, într-un spațiu în care rătăcirea seamănă izbitor de bine cu infinitul dimensiunea scapă în ilaritate, în acel hohot forțat de râs, care nu demonstrează o posibilă bucurie, cât mai ales atacă nota cea mai de sus cu acel efort cu ajutorul căruia te scufunzi în registrul basului.
Cu alte cuvinte ești provocat să slujești imposibilul, incredibilul, tot ceea ce nu are un corespondent pașnic în realitatea din care ne luăm modele, astfel încât să avem o reprezentare grafică inteligibilă, să decupăm locul în care fiecare dintre noi insistăm să ne găsim. Unii dintre noi sunt dedicați normelor și angajamentelor, insistând pe respectarea acestora, pentru a avea o exprimare coerentă. Aceasta pare să fie cea mai bună atitudine. Fără compromisuri, cu o fermitate care frizează totalitatea. Specialiştii sunt pentru această atitudine, semnalizând că orice slăbiciune afișată prin jumătățile de măsurăm va echivala cu lipsa unor măsuri. Este necesar un hard lockdown!
Intrăm în iarnă, anotimpul din care a ieșit noul coronavirus, purtat de mână prin spațiul unui an întreg, fără ca cineva să aibă speranța că l-am învățat, descifrat, că l-am adus în zona decodificărilor.
Capitala, în prag de ”stingere a luminii”, amenință că va da tonul la cântec pentru restul orașelor țării. Nici Natura nu stă cu mâinile în sân. Fenomene extreme acompaniază agresivitatea noului coronavirus, lăsându-ne împietriți, fără replică, un veritabil afiș lipit pe ziduri sau pe ferestrele caselor deja părăsite.
Spaima nu mai este doar o idee abstractă. Este un organism viu, care se mișcă în noi și printre noi, care ne agită, ne scoate din anonimat, oferindu-ne neșansa de a vorbi la timpul trecut. Nu mai avem viitor, numai avem prezent. Rămânem prizonierii amintirilor, blocați între etajele timpului trecut.
Nu există zi fără noi impuneri, fără noi opreliști, interdicții, limitări, îngrădiri. Mesajele de acest gen sunt aduse în atenția populației de către Klaus Werner Iohannis, dar sub forma câștigătorului, ci pur și simplu în calitatea sa de prim sacrificat al țării, pentru bunăstarea poporului.
Președintele care, nici măcar la al doilea mandat, nu reușește să fie președintele tuturor românilor ne îndeamnă la rezistență, articulează imaginea unui guvern performant, bucurându-se de închipuirile sale ca și cum s-ar bucura de pierderile trecute pe sub ușă, asemenea unor scrisori de amenințare.
Președintele Klaus Werner Iohannis ne ceartă, chiar dacă ne spune, din când în când, ”dragi români”. Sesizează că există deja o stare de neîncredere, fără a sesiza cauzele vizibile, bâlbâiala autorităților care învață din propriile greșeli, fără însă a ajunge la un final fericit, spunem noi.
Nici de această dată președintele nu ne-a condus spre un final fericit. Ne-a certat, și-a lăudat guvernul, pe noi, neîncrezătorii, ne-a trimis acasă, dar nu în stradă, căci trebuie să păstrăm liniștea, atâta timp cât în țară se lucrează.
Cu cât lamentația devine mai mare, mai acută, mai gravă, cu atât pe chipul Președintelui este mai relaxat, spunând că încă este bine, nu am atins cota de la ATI, totul e să ținem alegerile parlamentare pe 6 decembrie 2020, atâta timp cât votul majoritar este motorul democrației.
De fapt, vorbim despre o majoritate actuală, care nu este majoritatea președintelui, ”majoritatea mea”.CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT!

ADI CRISTI