La anul și la mulți ani! A mai trecut un an. Vârsta și-a făcut cuibar rotit în fiecare din noi, fie că simțim rapacitatea cu care scurgerea timpului ne pune la pământ, fie că suntem legănați cu delicatețea pânzei de păianjen.
Într-o ultimă noapte ne este dată să ținem minte valorile vechiului an, un an care ne-a făcut să învățăm despărțirea de lucrurile inutile. Trecerea în Noul An este de fapt despărțirea de cel Vechi și cunoaşterea celui Nou cu aceeași intransigență ce ne adună umăr lângă umăr, oferindu-ne puntea pe care reușim să facem, următorul pas înainte.
La cumpăna anilor avem sentimental cunoașterii fără de care nu am simți dreptul la eternitate, dreptul la vinovăție și, mai ales, dreptul la judecată înaintea decapitării, fragmentării irevocabile a întregului sau a mișcării surprinsă într-o nefirească prelungire intempestivă.
Moartea nu are alte rigori decât acelea ale pietrificării. Suntem puși față în față cu cerul, dar și cu abisul căutător de prăbuşiri, ocolind poate tot ceea ce ne ridică în picioare, obligându-ne să mergem cu picioarele înainte spre ultima filă de calendar, pe care avem ambiția să o rupem singuri, așa cum Poetul vrea cu ultimele puteri date de această lume să scrie ultima sa suflare de cuvinte, așa cum mai este strigată despărțirea de viață.
Inevitabil suntem condamnați ca în ultima zi a anului să vorbim despre moarte, așa cum în prima zi a Noului An suntem condamnați să vorbim despre viață. Acolo unde există intersecția sfârșitului cu începutul se naște miracolul de a trăi și dincolo de moarte, așa cum reușim să murim în somn, ceea ce ne scoate din viață fără ca să ne dăm seama că nu mai suntem chemați la masa bogaților.
Se simte o puternică presiune acum când zilele anului rămase de trăit sunt una singură, una și bună. De regulă, atunci când unitatea aparține numărului unu, se întâmplă ca subiectul să fie disecat cu încetinitorul până când copleșirea încearcă să ne strângă de gât, dar cu intenția lipsirii de aer, ci pur și simplu cu acea tentă a îmbrățișării care să ne atragă atenția că există acel flux de bucurie care trece peste noi, antrenându-ne într-o mișcare greu de ignorat.
La mulți ani românule, la mulți ani, europeanule, la mulți ani, mondialule! Exiști pentru că existăm, existăm pentru ca fiecare dintre noi să fim unul lângă celălalt.
Chiar dacă bucuria câștigării încă a unui an se face treptat, funcție de meridianele pe care se află țara fiecăruia, chiar dacă neozeelandezii se bucură primii de orgoliul de la miezul de noapte, moment în care se trece în a doua zi, vedem câte lucruri ni se pot întâmplă în anul 2022, an în care dintr-un început sperăm să fie mai bun decât ne-a fost 2021.
Nu hulim, dar avem această dorință de a ne simți mai bine, de a ne construi apărarea din fireasca rugăciune de a fi apărați de cele pe care forțele noastre limitate nu le pot face față.
Există alături de noi această rezervă prin care încercăm să ne ridicăm în picioare, să ne cerem dreptul la viață, fără a ignora forțele naturii, în fața cărora este bine să nu te lași expus. A te opune doar de dragul opoziției este un lucru care te pierde, te aduce la nivelul firimiturii.
Privești cum o furnică duce în spate un grăunte mai mare de trei ori decât trupul ei și stai și te minunezi cum de este posibilă această minune. Tot așa omul nu de puține ori acceptă provocarea de a ridica greutăți mai mari decât le poate aduna trupul său.
Există totuși deosebiri fundamentale în scurgerea timpului, chiar dacă acesta este unic, fiind racordat la scurgerea timpului universal. Deosebirile se simt în tăcerile fiecărui popor, dar și în suspinele provocate de aducerile aminte, așa cum tremurul glasului e semn de sensibilitate luată drept gaj pentru toate cuvintelor încă nerostite.
La mulți ani, 2022!
ADI CRISTI