24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Am ajuns să apelăm la gesturile haiducești atunci când românul simte că nu i se face dreptate. Ia singur pușcociul din cui, topoarele și furcile și pleacă de nebun să vâneze polițiști, în cazul în care își dă seama că nimeni nu vrea să pună degetul pe rană, nimeni nu vrea să dea un semn de trezire, de deșteptare, astfel încât să se intre în acel tip de normalitate în care negrul este negru și albul este alb. Trăim într-o lume ambiguă, într-o lume în care nimic nu mai poate fi sistem de referință, față de care să ne raportăm gesturile și, mai ales, să ne raportăm așteptările.
Din prea multă importanță se poate ajunge la funcții sau ocupații care își depășesc regimul subordonării, ierarhizării, reușind, în cele din urmă, să-și construiască modele existențiale greu de imaginat în regimul condițiilor normale, firești, ușor de dedus.
Nu putem să nu constatăm că am atins acel minim minimorum, după care urmează colapsul, factorul zero care, credem noi, ne corectează din mers starea psihică, atât de vinovată de identificarea stării națiunii. Suntem pedepsiți fără a ne împotrivim fără a ieși din blocajul robotic al comenzii care generează răspunsul ridicării mâinii sau ridicării în picioare, a mersului înainte sau a mersului rotit. Desenarea cercului devine, astfel, mișcarea cea mai complexă în care există toate categoriile de mers, de la mersul înainte la mersul înapoi și, din nou, ne lăsăm curtați de mersul înainte, fără însă a înainta un pas. Putem spune că astfel cu eleganță batem pasul pe loc, încercuindu-ne timpul ca și cum ne-am încercui viitorul.
De mult nu ne mai simțim bine în haina normalității, haină în care funcția administrativă nu poate să exceadă dimensiunii normale a realității și mai ales ea nu poate să funcționeze deasupra interesului pe care societatea în ansamblu ei, dar și în parte, încearcă să facă față, să reziste, să supraviețuiască.
Polițistul ca simbol face parte din acel arsenal de stat care nu poate fi, încă, decimat. Legea, chiar dacă nu protejează mai ferm acest tip de ”prieteni ai adevărului”, este de partea celor care lucrează în interesul cetățeanului, a celui care a fost atacat de un semenul său.
Atunci când polițistul greșește, când omul legii greșește, căci este și el om și, dacă este om, nu are cum să nu greșească, societatea reacționează mult mai violent decât în cazul culpabilizării omului care nu are nici un fel de răspundere față de semenii săi, decât aceea omenească.
Individul care a sunat la 112 și a amenințat că va face singur dreptate pentru cei care au rămas să plângă victima datorată omului legii, nu are cum să joace rolul lui Badman sau a lui Spiderman, atâta timp cât polițistul este om al legii și în afara orelor de program, în haină sau în pielea goală.
Nu trebuie să apelăm la acest tip de prelungire a competențelor oamenilor legii înspre populația civilă, supralicitând factorul emoțional, inventând o vânătoare de vrăjitoare neproductivă, imposibil de contabilizat în termenii „după faptă și răsplată”. Nimic nu poate să repare pierderea de vieți omenești, așa cum nimic nu poate să scutească poliţistul, de exemplu, de respectarea legii penale, chiar dacă misiunea îi dă acest drept, după unii. De fapt, doar răspunderea contravențională nu mai operează în cazul celor aflați în misiune, într-o mașină a Poliției.
Cazul în care indivizi dintr-o anume etnie din Bolentin Vale au ucis un om, maltratând populația majoritară prin intimidare și violență a reușit să fie păstrat în atenția opiniei publice, lucrând în direct asupra măsurilor care să ducă la o curățenie în Poliția Română, după cum avea să declare Ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode.
Accidentele de circulație, dar și atacurile cu bâte, săbii și topoare a celor care s-au sălbăticit de foame sau de lipsurile pe care societatea nu reușește să și le asume,fapt au reușit să fragmenteze profund straturile sociale, provocând mari falii greu de stăpânit, greu de susținut continuitatea mișcării de la individ la individ, de la eveniment la eveniment.
Am ajuns să apelăm la gesturile haiducești atunci când românul simte că nu i se face dreptate. Ia singur pușcociul din cui, topoarele și furcile și pleacă de nebun să vâneze polițiști, în cazul în care își dă seama că nimeni nu vrea să pună degetul pe rană, nimeni nu vrea să dea un semn de trezire, de deșteptare, astfel încât să se intre în acel tip de normalitate în care negrul este negru și albul este alb. Trăim într-o lume ambiguă, într-o lume în care nimic nu mai poate fi sistem de referință, față de care să ne raportăm gesturile și, mai ales, să ne raportăm așteptările.
ADI CRISTI
