CUCERIŢI DE VEŞNICIE

În acest week-end o tragedie a zguduit din temelii România. 18 morţi nevinovaţi, actorii involuntari ai unui groaznic accident rutier, au dus la acest doliu naţional ca o mărturie vie că în România a început să ne pese. A început să preţuim nu numai viaţa, nu numai solidaritatea, dar şi acest mic amănunt care ne uneşte, ne pune în situaţia de a ne dovedi că suntem oameni, că ne pasă de tot ceea ce se întâmplă, mai ales în viaţa noastră de zi cu zi.

Moartea unui semen, indiferent de cauzele şi de mobilul care o produce, este recepţionată ca fiind o mare tragedie. O durere ce are capacitatea de a-ţi smulge sufletul din tine, de a lăcrima involuntar, de a te lăsa copleşit de emoţia firească a unor astfel de tragedii.

Au murit nevinovaţi şi fără voia lor 18 români, în timp ce alţi 29 au fost răniţi şi primind primul ajutor din partea localnicilor, care nu au ezitat să coboare pe frângi în prăpastia de peste 40 de metri, în care a căzut autocarul plin cu români. Un circuit spectaculos prin Muntenegru s-a transformat într-un adevărat carnagiu. O neadaptare a vitezei la condiţiile rutiere, pare să fie adevărata cauză a dezastrului. Defecţiune tehnică, neatenţia şoferului…ce mai contează acum. Se spune că, niciun vinovat nu mai poate să redea viaţa celor care au murit, viaţa celor care au dispărut din viaţă pur şi simplu, în câteva clipe, fără nicio a doua şansă.

De a doua şansă au beneficiat cei care au avut noroc, fie că s-au aflau în a doua jumătate a autocarului, fie că au fost pur şi simplu aruncaţi pe geam, în căderea liberă a autocarului, fiind proiectaţi pe povârnişul prăpastiei, fiind „iertaţi” de prăbuşirea în gol ce a măsurat cei peste 40 de metri de hău. Se poate spune, fără a greşi cu nimic, că au scăpat doar cei care au avut zile lăsate de la Dumnezeu să scape, să treacă peste această fundamentală cumpănă. Dintr-o astfel de încercare nimeni nu poate scăpa teafăr, chiar dacă cei mai norocoşi doar s-au lovit s-au zgâriat superficial. Până şi aceşti incredibili norocoşi au văzut moartea cu ochii, fiind puternic marcaţi psihic de încercarea prin care au trecut. Cu siguranţă că bucuria de a fi rămas în viaţă nu este suficientă pentru a atenua coşmarul pe care l-au trăit cu ochii deschişi şi care încă îi mai domină, îi mai torturează, smulgându-le liniştea, cum altădată se smulgea cu cleştele carnea vie de pe trupul încă amorţit de spaimă.

O astfel de nedorită de nimeni încercare a permis, cu acest preţ crunt, să scoată la iveală solidaritatea umană, care depăşeşte comunicarea în aceeaşi limbă. De această dată, salvatorii celor 29 de români nu au avut nevoie să cunoască limba română pentru a coborî în prăpastie pe frânghii, pentru a-i aduce la suprafaţă pe cei găsiţi presăraţi pe malurile prăpastiei, la 30 de kilometri de capitala Podgorica din Muntenegru.

În acelaşi timp guvernaţii „s-au mişcat” la fel de operativ pentru a ţine cont de românii aflaţi în afara graniţelor ţării într-o situaţie dificilă. Celula de criză înfiinţată la nivelul MAE a funcţionat imediat, mobilizând toate forţele necesare pentru a participa în timp util la faţa locului, unde s-a produs accidentul, pentru a acorda asistenţă de specialitate tuturor celor care au avut nevoie să beneficieze de ea, fie din punct de vedere medical, fie din punct de vedere consular. Mai mult, primul ministru Victor Ponta a demonstrat că funcţia nu dezumanizează, că suntem în stare să fim oameni şi acolo sus, în Palatul Victoria, astfel încât şi-a pus prerogativele funcţiei în slujba umanităţii, decretând ziua de azi ca zi de doliu naţional, pentru ca tot românul să îngenuncheze şi să se roage pentru sufletele celor ucişi de neşansa de a fi într-un loc nepotrivit, la o oră nepotrivită, la întâlnirea cu moartea.

Dumnezeu să-i ierte dacă au greşit cu ceva în această lume şi să le dea liniştea necesară veşniciei, care a început să-i cucerească.

ADI CRISTI