Ioan Holban – Poezia lui Nicolae Dabija

ioan-holbanÎncă de la volumul de debut, Ochiul al treilea (1975), Nicolae Dabija a adoptat imaginea şi „funcţia socială” ale poetului misionar; el e profetul, ştie cum va fi viitorul şi, de aceea, ochiul al treilea nu e al vederii secunde, aceea care pătrunde în lumea de dincolo de pragul senzorialului: ochiul poetului mesianic e pentru mîine: „Îmi vine din ce în ce mai greu/ să deose­besc primăvara de rai,/ lacrimile de stropi –/ ameţitor, ameţitor se-nvîrt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi./ Tot mai greu mi-i,/ nu pot distinge/ urzica pictată – de urzică,/ în ea văd o minge-n altă minge/ şi mingea cea mai mare e-n mingea cea/ mai mi­că./ Plouă cu seminţe, fără puteri/ le măturăm şi le ardem, pe cîmpul arat…/ Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri/ va fi doar mîine cu adevărat./ Ierbile, munţii ne seamănă nouă,/ norii, frunzele – la fel;/ e parcă pace, parcă plouă/ în viitorul spionat de el./ Toate lu­crurile făcute cu ochii închişi/ le duc la capăt cu el; un corb/ bătrîn, îl văd tînăr peste caişi/ cu ochiul acesta, ochiul al treilea, care nu-i orb…/ De la un timp, din ce în ce mi-i mai greu/ să deosebesc realul de vis, ceara din lună/ de ceara din plopi –/ ameţitor, ameţi­tor se-nvîrt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi” (Ochiul al treilea). Dar ochiul al treilea e al profetului care nu doar ştie viitorul, el reconstituie şi trecutul atunci cînd „viitorul/ seamănă tot mai mult/ cu ziarul/ abandonat/ pe noptieră”, cum va scrie mai tîrziu în Lacrima care vede (1994). Privind asemeni zeilor spre mîine – „ca un zeu, trec printre oameni”, spune Nicolae Dabija într-un poem deloc întîmplător dedicat lui Grigore Vieru –, poetul misionar îşi scrie poezia pe cîmpul de luptă, în stare de alertă, în necontenite urgenţe, pe rugul aprins al confruntării deschise, pagina sa trebuie să lumineze, iar sensul desluşit acolo trebuie să sporească lumina pentru a-i (i)lumina pe cei din jur: „Poeţi care-şi scriu catrenele-n săli de lectură/ şi poeţi care şi le scriu pe cîmpul de lup­tă/ cu propriul sînge: pădurile/ cîntate de ei înfrunzesc./ Poetul suit pe rug, pe rugul aprins/ cu propriile lui cărţi mi-l amintesc/ eu, care chiar acum/ îmi citesc această poezie ca un străin./ Să scriu poeme lungi/ cu cuvinte puţine…/ Scriind – să sporeşti/ ale foii lumine!/ În oră stau clipele –/ f-ă-g-ă-d-u-i-n-ţ-e-l-e –/ ca-n fructul cel putred/ bune seminţele./ abia se mai ţine/ frunza;/ pe luturi,/ doar cu privirea/ ai putea să o scuturi./ Se-aşterne deasu­pra/ aripa luminii./ Salcîmii, în vînturi,/ îşi scutură spinii./ Luceafărul clar/ etern ni-i pe zare./ Iar poezia e,/ preasfînt,/ văzdu­hul dintre fruct şi floare./ E dîra păsării prin fum,/ care începe să se-astupe,/ o rază doar, un fir de păr/ de care sabia se rupe./ Să sporeşti, scriind,/ şi mai mult/ ale foii lumine…/ Să scrii poe­me lungi/ cu cuvinte puţine!” (Eseu).

Poetul misionar trebuie crezut şi, pentru aceasta, el are „să confrunte cu viaţa cele zise”; vorbind despre Patrie, elogiind ceea ce Grigore Vieru numea românime, poezia lui Nicolae Dabija e ca o explozie mereu repetată sau o tăcere asur­zitoare, dar şi şoapta preotului care aduce ploaia; „Poetul e ca preo­tul care aduce ploaia/ pe arşiţă,/ cîntînd-o./ El spune cuvinte ce declanşează fulgere/ şi ploaia la vremuri/ de secetă./ Pentru visele lui/ i-ar trebui altfel de somn –/ încăpător ca o moarte./ Ştie vor­bele ce fac cerul să bubuie/ şi mugurii să explodeze-n/ copaci,/ el care plăteşte cu propria viaţă/ dreptul la iluzie” (Dreptul la ilu­zie). Nimic mai departe de adevăr decît încadrarea lui Nicolae Dabi­ja printre orficii (neo)romantici; cîntecul său nu e lamento, se ri­sipeşte rareori în tonalitatea elegiei, ca în acest Cîntec din volu­mul Fotograful de fulgere (1998): „Atît de trist cînta o goarnă/ că începu să ningă-afară./ Mi se părea că-n lume-i iarnă./ Mi se părea că-n lume-i vară./ Scriam cuvintele pe ceaţă./ Mi se părea că-n orice frază/ se face, tainic, dimineaţă./ Mi se părea că se-nserează./ Şi cîntecul – ca o ninsoare/ cădea solemn peste pămînt,/ iar şesul învăţa să zboare./ Mi se       părea că nu mai sunt./ Mi se părea că e devreme./ Mi se părea că e tîrziu./ Mi se părea c-am fost în vreme./ Mi se părea c-am să mai fiu”. Cîntecul lui Nicolae Dabija e, mai ales, o carte de identitate a poetului care are o misiune; retorica lui e una atent studiată, nu e goală pe dinlăuntru, are cadenţa şi forţa zgomotului pe care îl face cremenea izbită de cremene; visul său nu e visarea romantică, e locul de întîlnire cu realul tuturor urgenţelor. De aceea, simbolurile care structurează discursul liric sînt ascensionale (Icar, „omul născut de o pasăre” e figura lirică dominantă) şi, în egală măsură, identitare; o geografie filtrată prin sita deasă a lirismului (codrul de la Codreni, Mănăstirea Căpriana, Biseri­ca din Căuşeni, Cetatea Chiliei, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Voroneţ, Cetatea Albă, Bucovina) descrie, în fond, o sumă de topos-uri, o reţea de simboluri unde renaşte o lume, aceea esenţial românească, la fel cum figurile tutelare ale imaginarului poetic – Aron Vodă, Cantemir, Eminescu, Creangă, Brîncuşi, Zamolxe, cronicarii, Ştefan cel Ma­re – re-prezintă spiritul neamului: proiectate în aceste dimensiuni, poemele lui Nicolae Dabija sînt, înainte de toate, documente ale me­moriei colective: „Codrul meu sfînt de la Codreni,/ cum foşneşti parc-ar foşni o apă;/ cu stejari, izvoare şi poieni –/ ochi-închid şi te zăresc sub pleoapă./ Te visez cînd verde eşti în vară,/ cînd resfiră ramul tău zăpezi;/ lasă-mă, pădurea mea fecioară,/ înaintea ta să-ngenunchez./ Şed ca-ntr-un altar şi-ascult, stingher:/ frunza se frămîntă de istov…/ Şi atîrnă luna grea pe cer,/ parcă-i o pecete pe hrisov./ Grîul cînd pe şes ardea cu pară/ şi mureau aezi pe manu­scrise,/ mierea-n stup cînd se făcea amară –/ Patria aicea nu murise./ Trăsnetul te căuta, hapsîn,/ chiar de sub pămînt ţi-ar fi dat foc./ Dar de-ardea vreun stejar bătrîn,/ alţi vreo zece răsăreau în loc./ Cerul peste tine e mai clar/ şi, pe dealurile nalte, intr-un schitu­ri./ Cînd răsare floarea pe podbal,/   stelele pălesc în răsărituri./ Liniştea – codruţul meu umbros –/ o sporeşti cu foşnetele tale./ Pun urechea pe stejarul gros/ şi aud în trupul tău ţambale./ Şi în timpuri care se frămîntă/ parcă-aud cel bour hioros:/ cornu-ntr-un stejar cînd şi-l împlîntă,/ frunza – din tot codrul! – cade jos./ Codrul meu sfătos de la Codreni,/ vînturi te mai cearcă de eşti tare,/ te ză­resc prin fumuri şi prin vremi,/ ca o mare-mi pari în zbuciumare” (Codri la Codreni).

În Eseurile sale, T.S. Eliot spune că „un poem sau un pasaj dintr-un poem tinde uneori să se realizeze întîi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii şi imaginii”. Înainte de a fi în cuvînt, poezia lui Nicolae Dabija e un peisaj al sufletului, iar poetul, un fidel caligraf al acestuia; poetul caută mereu precuvintele unui prepoem care se organizează, cum scrie T.S. Eliot, ca un anume ritm: „Există o stare de dinaintea cuvintelor,/ pe care profe­ţii şi azi/ o-mpart ca pe-o bucată de pîine/ să nu moară de foame./ Există./ Cei crucificaţi pentru un basm,/ cei schingiuiţi pentru-o frază,/ ori rupţi de cai pentru un poem –/ o ştiu./ A scrie cu precuvinte – e ca şi cum/ ai scrie cu înseşi/ obiectele şi întîmplările:/ tu ai declanşa sorii şi tu i-ai stinge” (Precuvintele). În ace­laşi spirit şi în aceeaşi literă a eseului amintit, Nicolae Dabija concepe poemul ca pe o taină care, înainte de a se citi pe o foaie care să lumineze, se spune, se cîntă şi se cere ascultată ca un ecou care se naşte din alt ecou: „Să scrii un poem în care cuvintele/ să se nască unele din altele,/ aşa cum se naşte-un ecou/ din ecoul/ altui ecou,/ încît cel care moare –/ ascultîndu-l/ să aibă impresia/ că se naşte din nou” (Cel care moare…). Înainte de a-şi năs­coci poetul, poemul poate fi o oximoronică „tristeţe bucuroasă” care, cîntată de un aed, se organizează în nuclee tonale, în ritm şi re­frene; în această perspectivă, Aceste peisaje ale sufletului e arta poetică a lui Nicolae Dabija, un text care consacră pre-textul, cîntecul, ritmul: „Prin aceste însingurate peisaje,/ prin care, de-un secol eu sînger,/ cine citeşte cu voce tare poemul,/ scris cu-o pană de înger?…/ Aceste sunete, aceste cuvinte,/ pe furiş cu urechea trageţi-le,/ ele se pierd rostite zadarnic/ ca trase-n întuneric săge­ţile./ Azi, la nuntirea seminţelor,/ de cele ce spun – mă-nspăimînt;/ umbra ploii trece pe cîmp –/ ca o sudoare de sfînt./ Noi vom plăti mai scump decît alţii/ fiece flirt, fiece iubire,/ fiece virgulă, fie­ce vis/ care n-a devenit amintire,/ Poemul e-o taină, e ca un secret,/ din care nimeni nimic n-a aflat, –/ cine-şi spune numele/ cade-n anonimat./ De ce-asculţi, ţii ochii închişi,/ parc-ai înota pe sub apă,/ parcă nu ai putea dezlipi/ ochiul lipit de pleoapă. (…) Danse­zi pe sîngele propriu, dansezi/ ca să meriţi pîinea şi sarea,/ cînd frunzele toamna,/ luate de vînt, acoperă marea./ Poate spaima de a tăcea,/ poate frica de a scrie…?/ Poemul,/ cum se-mprăştie abia atins,/ ca de pe floare, polenul./ Să sune literele aşa,/ cînd le vei spune frumoaselor,/ de parcă ţi-ar curge grîu/ prin măduva oaselor./ Să se audă cuvintele sfînt…/ Rănile să ţi le legi cu bandaje/ de iarbă, în acele clare/ ale sufletului eterne peisaje.(…) Prin ace­le peisaje ale sufletului/ cum zburăm, simţim cîteodată/ un auz uriaş/ care ne soarbe cu tot cu cîntec./ În acest poem, în acest pei­saj al sufletului,/ mă uit pierdut în părţi,/ ca şi cum aş sta într-un cor să cînt/ şi nu ştiu cuvintele”. Ochii sînt ai altora pentru că, iată, poetul îşi aude preajma, ascultă realul care îi dictează, prin muzica sa, cuvintele poemului; aici, pînă şi tăcerea e sonoră. La naiul făcut din propriul os, cu lira şi harfa de iarbă ori cu alăuta se îngînă un cîntec unic în care „foşnesc” cuvintele; cînd acesta nu se mai aude, noul Orfeu trece lingă Euridice, în luntrea lui Charon. Dar nu Orfeu „cîntă” în poezia lui Nicolae Dabija, ci Pan, mons­trul jovial şi simpatic, inventatorul naiului, din cortegiul lui Dionysos (“Din naiul lui atunci cînd cîntă, –/ el, cel născut din întîmplare, –/ îmbătrînesc, pe rînd, popoare,/ zăpezile se înspăimîntă/ şi pomu-n sîmbure tresare./ Chematul să înşele patimi/ vine din zări în­chipuite,/ pe secete mucegăite,/ să-adape fiarele cu lacrimi/ plînse-n jgheaburi scorojite” – Pan) şi Chiron, poetul-centaur, singurul cultivat şi înţelept din ceata care înspăimîntă pădurile Tessaliei: „Opriţi vînătorul care iese dimineaţa pe/ uşă, cu tolba plină de să­geţi otrăvite;/ de frica lui, fiarele se văd urcînd pe/ cer, sfîşiindu-l cu ghearele:/ iar iepurele, de spaimă, intră pe două găuri/ deo­dată în pămînt./ Vînătorul, simt, va ieşi mîine cu tancul/ să vîneze ultimul jder;/ va regla afetul tunului pentru a împuşca/ o vrabie mi­că;/ va aşeza mitraliera, în aplauzele frenetice/ ale mulţimii, pen­tru a ucide ultimul lup, legat/ c-o funie roasă de-un par bătut în pămînt./ Deocamdată, trece cu tolba de săgeţi/ otrăvite printre centauri,/ şi-l ascultă pe Chiron, poetul-centaur, la/ intrarea în peş­teră, cum cîntă plîngînd,/ şi vede, în seri, minotaurul cum rumegă/ paiele lunii şi cum cerul cu coarnele-l zdruncină…/ Deocamdată pîndeşte, din tufişuri, struţocămila/ şi vasiliscul…” (Săgeată înfip­tă în aer). Pan şi Chiron sînt nu atît simboluri orfice, cît însoţi­torii poetului-bufon pentru că, atunci cînd nu e şoaptă sau strigăt pe cîmpul de luptă, poezia lui Nicolae Dabija adoptă o structură dra­matică, e spectacol: „A ieşit bufonul la iarbă/ şi sare şi strigă pe sus,/ de jur împrejurul său/ numai cîmpie şi-a pus./ Cu mîna gesticulînd prin aer,/ repede-n vorbele lui, miteră/ pune cîte o virgulă/ după fiece literă./ Se dă de-a tumba în aer,/ maestru, fără pereche,/ şi se muşcă singur, pe sus,/ de ceafă şi de-o ureche./ Şi îngenunche, şi parcă recită,/ şi se răstoarnă, şi încă sare,/ şi cade, şi spune cuvinte, şi cîntă/ pe iarba nemuritoare” (Bufonul).

Două sînt izvoarele cîntecului în poezia lui Nicolae Dabija: formele lirice ale orizontului mito-poetic românesc şi poezia sentimentului religios. Mai întîi, balada, descîntecul, bocetul, colindul, blestemul şi doina oferă materialul, materia, dar, adesea, şi forma poemelor din toată lirica lui Nicolae Dabija, de la Ochiul al treilea (1975), Apă neîncepută (1980), Zugra­vul anonim (1985), Aripă sub cămaşă (1989), Mierla domesticită (1992), pînă la Lacrima care vede (1994), Fotograful de fulgere (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Fulger înrourat (2005), Poeme pen­tru totdeauna (2011). Forma cea mai frecventă e balada unde poetul explorează teme şi motive lirice clasice (ca în Baladă cu Toma Alimoş), evocă personaje istorice (Ruxanda, Domniţa), îşi asociază tema medievală şi îşi recompune fiinţa interioară în pretextul acesteia: „Podul pe care-ai trecut fusese o capcană –/ Pentru o zidire sfîntă îmi trebuia o Ană;/ Jivina ce-o dresasem să stea-n cealaltă parte/ Ţi-a înlesnit intrarea, fricoasă, în cetate./ Şi ţi-am zidit statura în pietre şi săruturi,/ Iubita mea, cu părul ca-ngălbenite luturi,/ Te împăcaşi, deodată, cu soarta, nefiresc,/ Şi mă rugai, nebună, mai bine să zidesc./ Apusul îşi purtase drapelele prin sînge/ în suflet, ca-ntr-o apă, şi-acuma se răsfrînge./… Îngenunchez la toate picturile stîngace:/ Toţi îngerii doar ţie îţi seamănă, şi pace!/ În tem­plul meu de rime, nu-s decît fals stăpîn,/ Tu-mi spui, uitată-n pie­tre, cînd plec şi cînd rămîn…/ Azi aş sfărma cetatea şi orice amintire:/ S-o pot avea-nc-o dată, măcar pentru-o zidire” (Baladă). Sînt, apoi, bocetul şi bocitoarea, descîntecul care presupun un ri­tual al rostirii, propriu întregii poezii a lui Nicolae Dabija; formă pur românească, descîntecul face parte din Jurnalul liric al poetului, la fel cum sînt integrate colindul, blestemul şi doina: „Frunză palidă şi verde/ Frunză de pelin/ Mor şi nimeni nu mă crede./ Stelele de peste nor/ Frunză de pelin/ Numai ele plînge-m-or./ Numai nucul greu de rod,/ Frunză de pelin,/ C-am murit tînăr de tot./ Numai iarba, numai munţii –/ Frunză de pelin/ C-am murit în ziua nunţii./ Cînd nuntaşii şi mireasa/ Frunză de pelin/ O cinstesc pe cea cu coasa./ Oaspe-o cred,  ‘nainte iese-i/ Frunză de pelin/ Şi-o aşază-n capul mesei./ Foicică de smicea/ Frunză de pelin/ Numai es boci-mă-va./ Numai ruja din grădine/ Frunză de pelin,/ Că-nflori-va fără mine./ Numai tufa de pomăt/ Frunză de pelin/ Că mai mult n-am s-o mai văd./ Numai brazii preaînalţii/ Frunză de pelin/ C-or foşni doar pentru alţii./ …Neguri cad ca fumurile,/ Frunză de pelin,/ Coperindu-mi drumurile./ Numai unu-mi mai rămîne/ Frunză de pelin/ Pe-acela pleca-voi mîine./ Frunză de pelin” (Doină).

Poezia sentimentului religios aduce în lirica lui Nicolae Dabija evocarea unor figuri din Vechiul Testament, în ciclul Biblice din volumul Zugravul anonim, rugăciunea, „cuvintele care pot să ne adune” (Rugăciune, Rugă), modelul poemului, în fond: „Poemul ar trebui să fie ca o rugăciune/ Care, ca şi cum, nu tu pe ea, ci  ea pe tine te-a spus:/ Nici un cuvînt lipsă,/ Nici un cuvînt în plus” (Despre construcţia poemului…); recviemul şi psalmul sînt ale unui alt David: „Sunt, Doamne, atît de trist şi singur: pre­cum un rug în care ninge,/   ce ba învie, ba se stinge…/ Sunt, Doamne, atît de trist şi singur…/ Precum de rouă – nişte crînguri,/ mi-s zilele de lacrimi pline./ Se vede, Doamne, de la Tine/ cît sunt de trist,/ cît sunt de singur?!/ De orice rază ce m-atinge/ mă simt ră­nit pînă la sînge…/ Sunt, Doamne, atît de trist şi singur:/  precum un rug în care ninge” (Psalm). În sfîrşit, poemele de dragoste, scrise de un alt truver, păstrează, şi ele, în bună măsură, metrica şi fraza­rea din lirica populară: „Ea era aşa frumoasă/ că se lumina în casă./ Şi atît de lin dansa,/ c-afară se-nsenina./ Acolo, lîngă fereastră,/ că-nflorea ţărîna-n glastră./ Parcă-avea văzduh în oase:/ ora cinci se făcea şase;/ pasul ei îl respiram/ O,-ncă atunci nu ştiam/ c-aveam cu noi a purta/ mirul acela, seara cea/ pînă dincolo de moarte./ ori poate şi mai departe” (Era aşa frumoasă…).

Figurile tutelare ale liricii lui Nicolae Dabija se circumscriu sferei semantice a zidirii, a (re)cons­trucţiei şi a (re)clădirii în spirit: zugravul (anonim), zidarul, restauratorul, pictorul de biserici, re-prezintă ipostazele poetului misionar care, asemeni lor, reîntemeiază lumea şi sinele în orizontul adevărului desluşit în colbul trecutului sau în zariştea viitorului: „Rănită-i frumuseţea, şi zidarul/ se duce-ncet, fără-a privi-napoi;/ nu s-au stricat nici schelele mai noi/ şi nici nu s-a uscat pe ziduri varul./ Un suflu simte parcă-n el, sfinţit,/ temîndu-se c-un ochi a cerceta,/ de parcă cu-o privire-ar dărîma/ tot ce-a lăsat în urma lui zidit” (Frumuseţea). Poezia lui Nicolae Dabija este, în aparenţă, una a contrastelor; cîmpul de luptă, rugul poetului misionar şi „plîngerea” elegiei, explozia fulgerului şi şoapta sînt, în fond, complementare în lirica unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai promoţiei ’70 din literatura noastră: cititorul reţine şi amărăciunea dîrză din Cimitire arate, de pildă, dar şi feeling-ul acroşant al unui memora­bil poem de dragoste: „Ca şi cum ai deschide geamul cu respirarea/ Ca şi cum rugul ar plînge cu fum/ Şi ramul cu floarea./ Ca şi cum./ Ca şi cum ar ninge cu fluturi/ peste ruguri şi-acestea s-ar stinge./ Ca şi cum n-ai putea să te bucuri/ decît atunci cînd ai plînge./ Ca şi cum steaua ce-abia se mai ţine/ ar evapora marea în care ar cădea./ Ca şi cum ţi-ar fi dor de mine/ abia după ce m-ai uita./ Ca şi cum cele bucoavne ar fi/ pline cu triste gîngănii,/ şi pe cer, ca şi cum, ai citi/ urme de reni şi de sănii./ Ca şi cum zările, toate, ar foşni/ şi ploaia s-ar umple cu fum./ Ca şi cum m-ai iubi,/ ca şi cum te-aş iubi./ Ca şi cum, ca şi cum…” (Ca şi cum).