LA MULȚI ANI

Adi Cristi

Astăzi este o zi specială pentru mine. Din cele 365 de zile ale anului, o singură zi este specială pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu rămâne născut în afara zile de naștere. Singura zi căreia îi datorez norocul de a mă fi luat viața în seamă. Mulți cred că ziua de naștere este începutul, fără  a înțelege că, în această zi, o dată cu noi, se naște și  sfârșitul, momentul în care începem să murim puțin câte puțin, încetul cu încetul sau, unii, revoltător de tineri sau fulgerător de repede. Nașterea face parte din ecuația vieții, așa cum și moartea trebuie luată în seamă atunci când încercăm să aflăm soluțiile adevărate. Mult mai simplu ar fi să ne uităm la sfârșitul vieții, direct la pagina în care ni se dau soluțiile. Indiferent de ceea ce se întâmplă pe parcursul exercițiului de a trăi, într-un final, toți ajungem să fim egali cu moartea. Dar nu cu o moarte oarecare, generală și impersonală, ci doar cu moartea noastră, moartea fiecăruia dintre noi, care nu poate fi împrumutată sau cedată, fie din curtoazie, altruism sau campanii de binefacere. Acest exercițiu contabil are reguli precise, fără de care s-ar întâmpla mari încurcături, în această gestiune abisală. Ar exista riscul ca unii să rămână fără moarte, iar alții să se nască fără ca să-și dea seama.

O zi de naștere este o zi de la care se pleacă pentru ca, în final, să se ajungă prin scăderea necesară exclamației: ”A trăi ”n” ani!” Nu mai contează dacă fericit sau nu, nu mai contează dacă a fost ”putred de bolnav” sau ”sănătos tun”.

Sunt oameni, este adevărat puțini, care simt că viața i-a obosit, i-a vlăguit, i-a adus în pragul disperării de a-și dori moartea, de a și-o chema cu sinceritatea și nerăbdarea celui care așteaptă să i se mai întâmple și ceva deosebit în viață. În momentul în care trecerea în neființă, pe celălalt mal al Styxului, este invocată cu sinceritate, printr-o așteptare a sfârșitului, fără a interveni cu altceva decât cu această dorință dezarmantă (care naște la rândul ei o simplă părere, aceea că ”Dumnezeu te-a uitat pe Pământ”, dându-ți zile mai multe decât ești tu în stare să duci), nu poate fi confundată cu gândul suicidal. Cel aproape uitat de Moarte nu are el iniţiativa sfârșitului, își permite doar un simplu comentariu, un apropo sensibil și  de bun simț, fără însă a împinge coasa asupra grumazului său.

Ciudată este raportarea fiecăruia dintre noi la amintirea tinereții. La 20 de ani, când am început să ne identificăm cu lumea, priveam doar înainte, trecutul fiind mai mult incomod prin goliciunea lui, decât demn de a fi folosit ca sistem de referință. Înainte erau vârstele de 40 de ani care atunci semănau cu piscurile munților îndepărtați, spre care speram să ajungem. La 40 de ani vârsta de 60 ani mi se părea, de asemenea, un nor îndepărtat, în spatele căruia vedeam zâmbetul lui Dumnezeu. Acum, la 60 de ani, perspectiva vârstei de 70 de ani mi se pare mult mai prietenoasă, mult mai apropiată mie, mai pe înțelesul meu, chiar dacă, privind în jur, doar de la 80 de ani se vede o gârbovire neprietenoasă.

Dacă voi ajunge la 80 de ani, în drumul meu spre garantatul 120, cu siguranță că voi avea o altă percepție asupra orizontului, așa cum voi avea un altfel de regret, acela de a mă fi considerat bătrân la 40 de ani, la 60 de ani, la 70 de ani. Încă îmi mai răsună din amintire glasul lui Ion Iliescu care, la 80 de ani, a fost provocat de presă să mărturisească cât de mult se va implica în campania electorală din acea perioadă. Președintele nu a dat semne de retragere în tranșee, ci, cu umorul său bine conservat, a ținut să precizeze: ”Măi copii, nu mai merge ca la 70 de ani, când alergam prin țară ca un cârlan!”

În spațiu ocupat de o viață de om, ziua de naștere intervine cu o bucurie nedisimulată, la început, pentru a sărbători anii câștigați, pentru ca, mai apoi, de la un anumit moment, să ne bucurăm pentru că am mai câștigat morții un an.

Un bun prieten de-al meu, care a ajuns să treacă pragul celor 100 de ani, în momentul în care, la acea aniversare, i-am urat ”La mulți ani!” – m-a privit cu un zâmbet amar, șoptindu-mi: ”Dar ce rău ți-am făcut? Te consideram că-mi ești un bun prieten. Ce să mai fac cu acești interminabili parcă ”la mulți ani”, când viața pentru mine a ajuns să fie o rană deschisă?!” Nu l-am crezut, căci imediat mi-a făcut cu ochiul, lăsându-mă să înțeleg că umorul nu are vârstă, iar setea de viață nu are nimic în comun cu arșița buzelor arse.