In conditiile utilizarii ineficiente a glucozei in scopul obtinerii de energie sub influenta insulinei, aceasta se depoziteaza la nivel hepatic si adipos, generand aparitia:

• Steatozei hepatice (acumularea de grasime excesiva in ficat)
• Cresterii ponderale, mai ales sub forma obezitatii de tip central (obezitate abdominala).
• Rezistenta la insulina este frecvent asociata sindromului metabolic, care se manifesta prin hipertensiune arteriala, hipercolesterolemie si obezitate de tip central, dar si diabetului zaharat de tip 2.

Diabetul zaharat la randul sau reprezinta o patologie care implica existenta unor niveluri constant crescute ale valorilor glicemice, ca urmare a utilizarii ineficiente a acesteia de catre tesuturile periferice neresponsive la actiunea insulinei.

Insulina reprezinta un hormon sintetizat la nivel pancreatic sub actiunea caruia creste permeabilitatea celulelor pentru glucoza. Glucoza care la randul ei este metabolizata de catre tesutul muscular, hepatic si adipos in scopul obtinerii de energie necesara bunei functionari a organismului. Valorile glicemice reprezinta principalul factor reglator al sintezei de insulina la nivel pancreatic, eliberarea hormonului crescand direct proportional cu glicemia.

Dupa eliberare la nivel circulator, insulina prezinta efect hipoglicemiant (scade nivelurile circulante ale glucozei din sange, mentinand-o la valori normale), favorizand depozitarea excesului de glucoza in celulele hepatice sub forma de glicogen si procesele de lipogeneza (participa la sinteza acizilor grasi in tesutul hepatic).

Rezistenta tesuturilor periferice la efectele insulinei determina aparitia valorilor glicemice constant crescute si favorizeaza epuizarea in timp a pancreasului care isi accelereaza functia de sinteza hormonala in incercarea de a reduce cantitatea de zahar din sange. Suplimentar, glucoza nu poate fi utilizata in scopuri energetice si se depune la nivel visceral si abdominal, favorizand atat cresterea ponderala, cat si riscul de aparitie al bolilor cardiovasculare.

Factori de risc

Principalii factori de risc care contribuie la aparitia rezistentei la insulina sunt reprezentati de:

• Cresterea circumferintei taliei peste 80 de cm la persoanele de sex feminin si peste 94 cm la cele de sex masculin, chiar si in situatia in care indicele de masa corporala se afla in limite fiziologice
• Nivelul scazut de activitate fizica
• Concentratiile serice crescute ale estrogenului la persoanele de sex feminin si respectiv ale androgenilor (testosteron, dihidrotestosteron si dehidroepiandrosteron) la barbati. Suplimentar, la persoanele de sex feminin, nivelurile scazute de progesteron favorizeaza tulburari ale metabolismului glucozei, determinand aparitia rezistentei la insulina
• Hipotiroidism care favorizeaza aparitia rezistentei la insulina datorita sintezei diminuate de T3 si T4 specifice acestei patologii
• Cortizol sintetizat de catre glandele suprarenale reprezinta un alt hormon implicat in metabolizarea glucozei in organism si poate determina, in anumite conditii patologice, rezistenta la insulina
• Sindromul ovarelor polichistice – o tulburare hormonala si metabolica care implica niveluri crescute de hormoni androgeni si cortizol si interfera cu activitatea fiziologica a insulinei la nivelul tesuturilor periferice.

Dereglarile metabolice

Sindromul metabolic NU constituie o boala de sine statatoare, insa implica existenta unei asocieri de factori predispozanti ai patologiilor cardiovasculare reprezentati de:

• Obezitate de tip central (acumularea excesiva de grasime in jurul taliei)
• Hiperglicemie
• Hipertensiune arteriala
• Dislipidemie aterogena.

Sindromul metabolic apare ca o consecinta a stilului de viata necorespunzator:

• Sedentarism
• Consum excesiv de alcool
• Fumat
• Alimentatie necorespunzatoare hipercalorica.

Varsta, etnia, istoricul familial de diabet zaharat de tip 2 si cel personal de diabet gestational in cazul persoanelor de sex feminin sunt alti factori care cresc riscul de aparitie al sindromului metabolic.

Legatura dintre rezistenta la insulina si diabet

Rezistenta la insulina este asociata in mod frecvent cu prediabetul, o conditie medicala care implica existenta unor niveluri crescute ale glicemiei, dar nu suficient de mari pentru a constitui diabet zaharat de tip 2. Persistenta hiperglicemiei pentru perioade indelungate determina sinteza in cantitati crescute de insulina, cu suprasolicitarea functiei secretorii a pancreasului si rezistenta tesuturilor periferice la actiunea acestui hormon, conditii care favorizeaza instalarea diabetului zaharat clinic manifestat.

Simptome rezistenta la insulina

Rezistenta la insulina devine clinic manifestata in situatia in care pancreasul se epuizeaza si nu mai este capabil sa genereze suficienta insulina pentru a mentine valorile glicemice in limite fiziologice. Principalele manifestari clinice ale persoanelor cu rezistenta la insulina sunt similare diabetului de tip 2 si implica:

• Senzatia de sete accentuata
• Urinare frecventa (glucoza este o molecula osmotic activa care „trage apa” din tesuturi cauzand urinare frecventa si sete)
• Senzatie de foame permanenta
• Vedere in ceata
• Cefalee
• Infectii micotice si bacteriene ale pielii si mucoaselor (glucoza reprezinta unul din principalii nutrienti ai microorganismelor microbiene si fungice cu potential patogen)
• Vindecarea intarziata a leziunilor de la nivelul pielii si mucoaselor.

Rezistenta la insulina – diagnostic si tratament

Rezistenta la insulina se instaleaza gradual si este dificil de diagnosticat precoce deoarece etapele initiale ale acestui sindrom evolueaza asimptomatic.

Anamneza si examenul clinic amanuntit al pacientului efectuat de catre medicul de familie, internist sau diabetolog orienteaza diagnosticul catre o eventuala rezistenta a tesuturilor periferice la insulina.

Call Center

PROGRAMEAZA-TE ACUM

Alaturi de examenul clinic al pacientului care include masurarea circumferintei taliei, determinarea indicelui de masa corporala si a valorilor tensiunii arteriale, medicul poate recomanda o serie de investigatii reprezentate de:

• Glicemia bazala sau a jeun – determinarea valorilor glicemice dupa minim 8-10 ore de la ultima masa ingerata
• Testul de toleranta la glucoza sau TTGO – desi este utilizat mai frecvent pentru depistarea diabetului gestational, acest test este util si pentru evaluarea capacitatii organismului de a regla nivelul de zahar din sange dupa ingestia unei cantitati mari de glucoza administrate inainte de efectuarea investigatiei
• Indicele HOMA – o investigatie pentru confirmarea suspiciunii de rezistenta la insulina prin realizarea unui calcul matematic care implica valorile serice ale glicemiei si insulinei
• Hemoglobina glicozilata pentru estimarea valorilor medii ale glicemiei pe durata ultimelor 3 luni
• Profilul lipidic pentru determinarea valorilor serice ale colesterolului si trigliceridelor. 

Tratamentul de prima intentie al pacientilor diagnosticati cu rezistenta la insulina implica schimbarea stilului de viata:

• Adoptarea unui regim alimentar echilibrat cu excluderea zaharului rafinat din dieta zilnica si a bauturilor carbogazoase, a grasimilor, carne rosie si produse semipreparate ori de tip fast food care contin numerosi aditivi alimentari. Este indicata inlocuirea acestora cu fructe si legume proaspete, cereale integrale, peste si carne slaba.
• Mentinerea unui nivel de activitate fizica moderat spre intens in functie de toleranta fiecarui pacient in parte. Practicarea exercitiilor fizice regulate imbunatatesc utilizarea insulinei la nivel muscular si diminueaza rezistenta tesuturilor periferice la actiunea acestui hormon.
• Mentinerea unei greutati corporale adecvate inaltimii – pierderea kilogramelor in plus favorizeaza utilizarea glucozei la nivelul muschilor scheletici pentru obtinerea de energie si previne cu succes instalarea diabetului de tip 2 in aproximativ 58% din cazuri.
• Tratamentul farmacologic recomandat persoanelor cu rezistenta la insulina implica utilizarea metforminului, o substanta medicamentoasa administrata pacientilor diabetici, care insa poate intarzia instalarea acestei patologii la femeile cu istoric de diabet gestational si la adultii tineri cu sindrom metabolic.

Rezistenta la insulina, sindromul metabolic si diabetul zaharat de tip 2 pot fi prevenite prin aceste modificari simple ale stilului de viata. Adoptate pe termen lung pot corecta efectele insulinei la nivelul tesuturilor periferice, utilizarea glucozei in scop energetic cu scaderea valorilor glicemice, diminua valorile tensiunii arteriale si ale colesterolului seric.

Adoptarea si personalizarea masurilor igieno-dietetice pentru preventia acestor afectiuni poate fi realizata sub indrumarea medicului nutritionist sau endocrinolog, in functie de necesitatile si particularitatile fiecarui caz in parte.

Sursa: www.medicover.ro