ÎN LITERA LEGII, DAR ȘI ÎN SPIRITUL EI

Adi Cristi

Ceea ce ne lipsește nouă, ca stat de drept funcțional, aflat ”a doua zi” după disoluția regimului comunist (cum ne tot explică istoricii), nu poate fi decât acest sistem de supraveghere a instituțiilor de forță ale statului, fie că se numesc serviciile secrete, minister public sau judecătorii investiți prin lege cu inamovibilitate (ce nu ar trebui înțeleasă ca fiind platoșa care îi feresc de consecințele lipsei de profesionalism sau chiar de rea credință, în aprecierea unei sentințe judecătorești).

Acest organism, care să nu fie subordonat cuiva, care îl poate oricând ”chema la raport” pe cel neperformant sau chiar corupt, devine din ce în ce mai necesar într-o țară în care Justiția nu mai funcționează în termenii pe care Constituia României încearcă să o consacre, să o mențină în limitele unui stat democrat.

Dacă la începutul anilor 90 s-a dat bătălia politică pe Justiție, acesta devenind în scurt timp de la victoria Revoluției, alături de ministerul de interne, perla coroanei, astăzi puterea judecătorească devine una dintre puterile statului de drept care a reușit să-și construiască un mecanism intern, ce îi permite să se dezvolte pe cont propriu, demonstrând în ultimul timp că este în stare chiar să influențeze evoluția celorlalte două puteri independente ale regimului democrat, puterea legislativă și puterea executivă.

Acest vizibil ”amestec în treburile celorlalte două puteri”, chiar dacă este decontat din contul luptei împotriva corupției, în general, atunci când nu este făcut cu stricta respectare a legii, forțându-i înțelesul literei legii, abătându-te vizibil și brutal de la spiritul acesteia, creează în comunitate un fenomen specific vârtejului, antrenând într-o totală dezordine întreaga societate.

Nimeni nu spune că cei care vor fi dovediți că au încălcat legea să nu primească pedeapsa prevăzută de lege, dar nimeni nu ar trebui să accepte derapajele instituțiilor, investite cu puterea necesară aplicării legii, dacă acestea, pentru a rezolva un caz, acceptă ideea de a încălca legea, pentru această cauză nobilă. Prezumția de nevinovăție a oricărui cetățean al țării nu trebuie privită ca pe o piedică pusă dintr-un început în calea anchetatorilor, ci ca un sprijin al acestora, de a nu greși într-un final, când vor constata că persoana este nevinovată. Acest entuziasm al anchetatorilor duce la a scăpa lucrurile de sub control, la a se reinventa ca persoane intangibile, cărora le este permis orice, doar pentru că ele sunt puse în slujba apărării legii și a legalității. Ceea ce se întâmplă de fapt în spatele acestei fraze, din ce în ce mai retorice, este cu totul străin de sensurile bunelor intenții. Apare un personaj disproporționat ca putere, deasupra legii, cel care nu dă socoteală în fața nimănui, chiar dacă există legi și articole de lege, care l-ar putea întreba câte ceva, care l-ar putea aduce ”pe drumul cel bun”. Misiunea lui într-o conjunctură, este adevărat foarte tensionată, atât politic, cât mai ales social, îi acordă neșansa de a fi mai presus de lege, de a se comporta după bunul său plac, folosindu-se de aceleași instrumente pe care le foloseau anchetatorii sovietici și, mai apoi, anchetatorii lagărului comunist. Acest tip de proceduri nu au fost departe de noi după 1990, chiar dacă mulți dintre procurorii din DNA, de exemplu, s-au născut după 1989. Această precizare ar trebui să fie un atu al acestora în fața raționamentului expus, numai că, de vină nu este data când te-ai născut, ci de la cine ai învățat, cine ți-a fost profesorul într-ale meseriei. De la cine ai deprins reflexele unei anchete de succes.  Este mult mai ușor să-ți maltratezi prezumtivul infractor, nu pentru a afla adevărul, ci pentru a afla ceea ce ai tu de aflat, decât să fii în stare să vezi în cel din fața ta un nevinovat acuzat conjunctural de săvârșirea unei infracțiuni. Tu, omul legii, trebuie să înțelegi că s-ar putea ca cel din fața ta să fie nevinovat, să facă parte din rândul celor mulți, care îți plătesc ție salariul, pentru a-l apăra, pentru a-i asigura liniștea necesară libertății asumate în limitele impuse de lege. Ar trebui să se înțeleagă, astfel încât comportamentul să fie ca atare, punând în evidență faptul că nu anchetatorul acuză. Probele adunate la dosar sunt cele care acuză. Anchetatorul trebuie să se afle într-o continuă luptă nu cu cel conjunctural acuzat, ci cu probele de la dosar. Atunci când acestea dovedesc o vinovăție indubitabilă, atunci de-abia se poate produce transferul de vinovăție de la probe la inculpat. Până atunci, procurorul și ”victima lui” se află braț la braț, luptând împreună pentru aceeași cauză: aflarea adevărului. Cu un astfel de rechizitoriu făcut, judecătorului nu-i va mai rămâne decât să privească din exteriorul poveștii, pentru corecturile necesare, de cap limpede, astfel încât, sentința pe care el o va pronunța să fie în litera și mai ales în spiritul legii.