24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Poetul, dramaturgul și omul politic Vasile Alecsandri, membru fondator al Societății Academice Române, s-a născut la Bacău, la 14 iunie 1818 (o altă dată acreditată este 21 iulie 1821), fiind una dintre personalitățile marcante din viața literară și culturală a României. Provenit dintr-o familie boierească, a primit o educație îngrijită, întâi în țară, la Iași, apoi la Paris (1834-1839), unde și-a susținut bacalaureatul în Litere (1835). Tot în 1835, după obținerea bacalaureatului literar, s-a pregătit să intre la Medicină, în laboratorul chimistului francez Gaultier de Claubry. La scurt timp a renunțat, înscriindu-se, în 1836, la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o, pentru a-și pregăti un bacalaureat în Științe, în 1837. Potrivit site-ului ro.biography.name, Alecsandri nu și-a obținut bacalaureatul în Științe, dedicându-și următoarea perioadă (1834-1839) literaturii, și scriind primele versuri în limba franceză. În 1839, în drum spre țară, Alecsandri a făcut o călătorie în Italia, călătorie regăsită în „Buchetiera de la Florența” sau „Muntele de foc”. Astfel, Vasile Alecsandri a debutat ca scriitor, în 1840, cu nuvela „Buchetiera de la Florența”, în paginile „Daciei literare”, și cu pieseta „Farmazonul din Hârlău”, jucată pe scena secției românești a teatrului ieșean (tipărită în 1841). După revenirea în țară, în 1839, a participat la mișcarea literară și a fost prezent în activitatea culturală, fiind membru în directoratul Teatrului Național din Iași (1840-1842), căruia i-a dat o nouă organizare și un nou repertoriu de piese originale. A ocupat de asemenea funcțiile de „șef de masă” la Serviciul scutelnicilor și al pensiilor din Iași (1839 — 1846). În 1845 a făcut cunoștință cu Nicolae Bălcescu la moșia Manjina a lui Costache Negri, timp în care s-a atașat de Elena Negri, sora acestuia, căreia i-a și dedicat o serie de poeme. În intervalul 1846-1847, poetul a însoțit-o pe Elena Negri în Italia, Austria, Germania, Franța, pentru îngrijiri medicale. Aceasta avea însă să moară în 1847. Revenit în țară, a desfășurat o intensă activitate politică, redactând, în 1848, memoriul „Protestație în numele Moldovei, al omenirei și al lui Dumnezeu” și a colaborat la elaborarea programului politic „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. În martie 1848, a scris „Deșteptarea României”. „Un episod din 1848” este un fragment de proză în care scriitorul a evocat evenimentele de la 1848. După înfrângerea Revoluției din 1848 s-a autoexilat un an în Franța (1848-1849). Revenit în țară, a fost numit în funcția de arhivist al statului, în 1850. A redactat studiul „Românii și poezia lor”, publicat în revista „Bucovina” (1849). În aprilie 1850, a avut loc, la Iași, reprezentația piesei „Chirița în Iași”, iar în mai 1952, a piesei „Chirița în provincie”. În 1851 a devenit membru în Comisia pentru reorganizarea învățământului public din Moldova. Prima culegere din teatrul său, „Repertoriu dramatic”, a apărut în octombrie 1852. În același an, a publicat, la Paris, volumul de poezii „Doine și lăcrămioare”, alcătuit din trei părți: „Doine”, „Lăcrămioare”, „Suvenire”. Tot în 1852, a făcut o lungă călătorie în Spania, sudul Franței și nordul Africii, relatând o parte dintre dintre impresii în „Călătorie în Africa”. În 1855 a apărut revista „România Literară”, sub conducerea lui Alecsandri, în care a publicat poezia „Anul 1855” și fragmente din „Călătorie în Africa”. A fost membru al societății „Junimea”, colaborator la numeroase publicații ale vremii: „Concordia”, „Convorbiri literare” „Dacia literară” etc. Alecsandri s-a dedicat cauzei luptei pentru unire, în 1856, în contextul adoptării Congresului de pace de la Paris, astfel încât, la 9 iunie, a publicat în ziarul „Steaua Dunării”, condus de Kogălniceanu, „Hora Unirii”. Totodată, a semnat petiția către domnul Ghica prin care se cerea unirea celor două Principate Române. Un an mai târziu, a publicat culegerea de proză „Salba literară” (1857), în timp ce în ziarul „Concordia” din București, a apărut poezia „Moldova”. Tot în 1857, s-a născut singurul copil al scriitorului, Maria, din relația cu Paulina Lucasiewicz, cu care avea să se căsătorească mai târziu. În octombrie 1858, a fost numit secretar de stat provizoriu la Postelnicie, iar în perioada martie 1859-mai 1860 a fost ministru de Externe, în guvernele Ion Ghica (martie-aprilie 1859, Iași), Manolache Costache Epureanu (aprilie-noiembrie 1859, Iași), Nicolae Crețulescu (septembrie-octombrie, 1859 București), Ion Ghica (octombrie 1859-mai 1860, București). În aceeași perioadă, a fost desemnat candidat la domnia Moldovei, alături de alți 38 de candidați, dar a renunțat în favoarea lui Costache Negri, apoi a lui Alexandru Ioan Cuza, a cărui dublă alegere o susținea. A întreprins, în 1859, o amplă misiune diplomatică la Paris, Londra și Torino, cu scopul de a obține recunoaștere pentru dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în Moldova și Muntenia. Cu ocazia vizitei la Paris, scriitorul s-a întâlnit și cu Lamartine și Mérimée. În 1861, Cuza i-a încredințat o nouă misiune diplomatică în cadrul căreia Alecsandri a vizitat Parisul, Torino, Milano, în vederea recunoașterii Unirii Principatelor de către marile puteri europene. În 1862, a publicat și „Istoria misiilor mele politice”. La Iași, în 1863, a fost publicată a doua ediție a volumului „Doine și lăcrămioare”, cu ciclul „Mărgăritarele”, precum și partea a doua a „Repertoriului dramatic”. În 1867 a apărut într-un singur volum întreaga colecție a „Poeziilor populare”. A devenit totodată și membru al Societății Literare Române (devenită Academia Română, în 1879), pentru cultura limbii române. Un an mai târziu a publicat în „Convorbiri literare”, primele pasteluri: „Sfârșit de toamnă”, „Iarna”, „Gerul” etc. În 1868 a fost ales deputat de Roman. Inițial a refuzat, dar, în 1869, avea să accepte, la insistențele lui Kogălniceanu. În 1871 a demisionat de la Societatea Literară Română, ca urmare a deciziei acestui for de a adopta principiul etimologic în scriere. Între 1872 și 1876, au fost publicate mai multe scrieri: studiul „Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi” (1872); piesa „Boieri și ciocoi” (1874, cu reprezentație la Iași); primele patru volume din seria „Opere complete”, cuprinzând opera dramatică, dar și următoarele trei volume, cuprinzând opera poetică (1875); al optulea volum al „Operelor complete”, cuprinzând proza (1876). În 1877, cu prilejul proclamării, la 9 mai, a Independenței țării, Alecsandri a scris poezia „Balcanul și Carpatul”, cu care a inaugurat „Ostașii noștri”, publicat un an mai târziu. Drama istorică „Despot-Vodă” a fost citită, în 1879, în cadrul unei ședințe a Junimii bucureștene, reprezentația piesei având loc la Teatrul Național din București. A fost invitat totodată să reia activitatea la Academie, fiind ales în comisia pentru modificarea ortografiei. În 1880 au apărut al nouălea volum al „Operelor Complete”, cuprinzând „Legenda nouă” și „Ostașii noștri”, dar și nuvela „Vasile Porojan”. A primit, în 1881, Marele premiu „Năsturel-Herascu” al Academiei Române, pentru drama istorică „Despot-Vodă” și poeziile din ultimul volum al „Operelor complete”. În 1884 a citit piesa „Fântâna Blanduziei”, la Junimea și la Academie, un an mai târziu piesa fiind reprezentată cu mare succes. A fost numit, în 1885, ministru plenipotențiar al României la Paris, deținând această funcție până la moarte. A fost deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, membru în Comitetul unic al emigrației din Moldova și Muntenia de la Brusa și în Comitetul Central al Unirii de la Iași, membru în Adunarea Electivă a Moldovei (1885). Scriitorul a murit la 22 august 1890, la Mircești (județul Iași), fiind înmormântat în grădina casei, care a fost donată Academiei, în 1914, de către soția poetului, Paulina Alecsandri. Pe locul în care a fost înmormântat s-a construit, în perioada 1925-1927, din inițiativa Academiei Române, Mausoleul lui Vasile Alecsandri, construit în curtea Conacului scriitorului, în stilul ctitoriilor voievodale moldovenești. Potrivit casememoriale.ro, la 19 mai 1928, în Mausoleu au fost strămutate osemintele poetului, la eveniment participând președintele Academiei Române în epocă, Emil Racoviță, și nepoatele poetului. În mausoleu, au fost înmormântate și rămășițele părinților poetului.
În curtea în care se află și Mausoleul, există și Casa memorială „Vasile Alecsandri” de la Mircești, fiind, de fapt, conacul familiei Alecsandri, construit, în intervalul 1861-1867. Casa memorială a fost preluată de regimul comunist după Al Doilea Război Mondial, însă Academia Română a reușit, după 2005, să obțină în instanță restituirea în natură a imobilului.
Printre exponatele care pot fi găsite la Casa Memorială se numără: obiecte de mobilier originale (birou, pianină, oglindă, dulap, paturi), tablouri în ulei și fotografii de familie (portretele părinților și ale familiei), stampe, fotocopii după manuscrise, scrisori, ediții de opere, documente originale, menționează casememoriale.ro. A editat două culegeri de poezii populare („Poezii populare ale românilor. Balade. Cântice bătrânești” 1852-1853, ediție completă 1866), și-a editat primul volum de versuri („Doine și Lăcrămioare”, 1853), a compus piese de teatru și poezii cu un puternic suflu mobilizator (între altele „Hora Unirii”). Ca poet are marele merit de a fi intuit în folclor o sursă de regenerare a lirismului, a scris epică, lirică erotică, lirică patriotică, legende și pasteluri. Scriitorul dă tocmai acum câteva din operele sale majore: „Pasteluri” (1868-1869), „Legende” (1872-1876), „Ostașii noștri” (1878) ș.a. Opera sa dramatică este de mare întindere: aproape 50 de lucrări în toate genurile, de la farsă și vodevil la comedia de moravuri, dramă socială și dramă istorică, jucate toate cu succes pe scenele teatrelor. Ca prozator manifestă naturalețe, spirit de observație, vervă colocvială, umor: „Mărgărita”, „Dridri”, „Balta Albă”, „Istoria unui galbăn și a unei parale” etc. Vasile Alecsandri rămâne unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române, dând un imbold hotărâtor coagulării conceptului de individualitate națională. Unei literaturi de-abia înfiripate, el i-a deschis perspectiva unei veritabile originalități de timbru și intonație sufletească.
