ISPITA TOAMNEI

Adi Cristi

A venit toamna. Au revenit parlamentarii la lucru. se pregătesc școlarii de un nou an școlar. Studenții mai au o lună de vacanță, pentru ca, la 1 octombrie, să înceapă și ei cursurile unui nou an universitar. A ruginit frunza în vii. Zilele recoltei sunt și ele aliniate la intrările în mustării. Totul e plin de culoare și mai ales de acele reflexe ale luminii pedepsită să dea substanță rodului, bogăției. După o istovitoare vară, înregimentată în lunii obositoare de caniculă, răcoarea toamnei se dorește a fi o binecuvântată mângâiere de răni încă sângerânde.

Trebuie să ne obișnuim cu această alternanță de la ”rău la bine” sau de la ”bine la rău”, în limitele în care reușim să ne trăim viața. A trăi nu este tot una cu a respira, cu a avea funcțiile vitale asigurate în deplina lor funcționare. A trăi este mult mai mult și, în același timp, mult mai puțin cu ”a fi fericit”. Acest ”a fi fericit” este, cu siguranță, marele nostru deziderat. Dorim, fără nici o rezervă, să fim fericiți 24 de ore din 24, chiar dacă, pe fond, nu reușim să prindem această stare, uneori, unii, nici măcar o dată pe zi, pe lună, pe an sau alții, mult mai ghinioniști, nici măcar o dată în viață. Poate, de aceea, fericirea a ajuns o conjunctură, o stare pe care fiecare are posibilitatea să și-o procure prin raportare la răul altcuiva. ”Eu mă simt fericit că fiul meu trăiește, în timp ce aproapele meu își îngroapă astăzi copilul”! O astfel de stare nu are cum să ne facă bine pe termen lung, atâta timp cât fericirea nu este un produs al faptelor noastre, fiind doar o speculație la bursa vieții.

Începuturile de toamnă au în codul lor o astfel de stare de revigorare, au o astfel de mobilizare a speranței și optimismului, mult mai prezente, mult mai active în toate straturile geologice ale gestului de a mai încerca ceva nou, de a mai înviora puțin pesimismul și lipsa de speranță, dictate, atât de insistent și de brutal, de o vară greu de povestit fără ca rănile să nu ne aducă aminte de ravagiile durerii.

Nu vorbim acum doar despre canicula celor 38 de grade Celsius la umbră sau a celor 50 de grade pe care omul alert le-a simțit în ieșirile sale din casă, într-o lume comparabilă cu miezul fierbinte al cuptoarelor în care metalul se topește.  Vorbim mai ales de zbaterea unora împotriva altora sau de zbaterea internă a unora, care nu mai reușesc să înțeleagă de ce viața trebuie trăită doar din nevoi în nevoi, când alții, din imediata lor apropiere, știu să zâmbească, știu să se relaxeze, știu să asculte liniștea serii, în fața uni pahar de vin…

Sunt tot atâtea dezechilibre câte reușim noi să observăm, câte reușim noi să ținem minte. Nimic nu ne doare mai mult decât durerea noastră, chiar dacă și durerea altora ne face să simțim  compasiune, regret să fim miloși, activi, săritori, chiar dacă doza noastră de suferință se oprește la pragul rostirii: ”Păcat de așa om! Donez și eu 2 Euro ca să se facă bine!” De regulă, aceste gesturi vin din partea celor care nu au nici ei pe cât și-ar dori să aibă. Doar cel care a fost la rândul său suferind știe ce înseamnă să ai nevoie de ajutorul pe care nu-l ai în acel moment.

Cred că toamna ne dă voie să mai întinerim cu un an, cel puțin, pe teritoriul în care ne dăm seama că avem nevoie de curajul de a privi noul început, nu sub forma unei noi șanse, ci ca un exercițiu de revigorare fizică și spirituală.

Avem nevoie de noi, avem nevoie de cei de lângă noi, avem nevoie de acel proiect în care să credem, pentru a avea în ce să ne investim toată forța, toată priceperea nașterii plus valorii. Aceasta trebuie să fie produsul nostru final. Acesta trebuie să fie pașaportul nostru spre marea competiție, pe care ne mai place să o numim viața noastră cea de toate zilele.

”Toamna se numără bobocii”, toamna încep frunzele să cadă, toamna vinul se liniștește din trupul năbădăiosului must, toamna oamenii politici sunt mai încrezători în rolul pe care îl au sau cred că îl pot avea, în această lume dezlânată, ipocrită până la durere, lipsită de moralitate. Niciodată toamna…”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / Sufletului nostru bucuros de moarte. / Palid aşternut e șesul cu mătasă. / Norilor copacii le urzesc brocarte. // Casele-adunate, ca nişte urcioare / Cu   vin îngroşat în fundul lor de lut,  / Stau în țărmu-albastru-al râului de soare,  / Din mocirla cărui aur am băut. // Pasările negre suie în apus,  / Ca frunza bolnav-a carpenului sur / Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus / Foile, -n azur. // Cine vrea să plângă, cine să jelească / Vie să asculte-ndemnul nențeles, / Și cu ochii-n facla plopilor cerească / Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în şes”. (Tudor Argezi – Niciodată Toamna…) După acest poem restul, într-adevăr, ar trebui să fie tăcere, ar trebui ca cei plecați să aibă capetele plecate, iar cei în picioare să aibă smerenia și umilința ca monedă de schimb pentru toate cumpărăturile cu care viața îi ispitește.

ADI CRISTI