LUCREAZĂ CINEVA ÎN ȚARA ASTA

Adi Cristi

Vara continuă să se facă simțită la intensități greu de imaginat pentru luna septembrie. Avem și în aceste zile caniculă, cod portocaliu și cod galben, de parcă Soarele nu și-ar mai putea domolii zbaterea sa ucigătoare. Tot timpul este nevoie de căldură, de apă, de răcoare, dar ceea ce este prea mult strică, nu face bine nimănui.

Un singur lucru nu ne prisosește. Atunci când vorbim despre dragoste, despre iubire, niciodată nu ne plângem că iubim prea mult, că dragostea ne împovărează viața. Știm să iubim sau nu știm, acest lucru nu mai contează atâta timp cât prin iubire facem ca lucrurile să semene cu noi, simțindu-ne astfel împreună, într-o comunitate care ne seamăn, care ne aparține, care face parte din noi. Se poate spune că iubirea este de fapt liantul cel mai de preț, șansa noastră de a reuși în viață, mai ales atunci când lumea este foarte nervoasă, pătimașă, agresivă atunci când se pune în joc destinul fiecăruia. În afara iubirii există ura, neînțelegerea, scandalul, provocarea, într-un alai de forme ambigue, care nu-ți oferă șansa identificării lor, astfel încât neclaritatea și mai ales dorința de a stăpâni lumea, strada, casa cu orice preț, te lansează tot timpul pe poziție de război.

Avem fiecare din noi câte un război de purtat, chiar dacă în societate se vorbește despre pace și binefacerile acesteia. Dacă la nivel de țară luptăm pentru pace, la nivel de individ sau de grup lupta pentru pace se dă printr-un interminabil război al orgoliilor. ”De ce acela să aibă și eu să nu am, chiar dacă ceea ce are el mie nu-mi este de trebuință”? De la această întrebare putem porni pentru a analiza trepidațiile din ce în ce mai semnificative de pe scena politică a țării, scenă care, din aceste zile a fost din nou conectată la tipul prezent.

Se tot vorbește din ce în ce mai clar, mai răspicat, mai documentat, cu exemple desprinse din subteranele vieții, despre sistemul care ne face viața nesigură. Această eminență cenușie, care de fapt, decide ceea ce trebuie să facă cei de la putere, un fel de temă pentru acasă după dictare, ne apare din ce în ce mai clar conturată, cu identități precise și, mai ales, cu scopuri credibile, fie că este vorba de un binom sau de un trinom. Cei mai dotați cu o imaginație debordantă, de cursă lungă, cred că adevărații conducători sunt în cancelariile străine, după modelul Înaltei Porți, astăzi stilizați în forme radioase de recomandări. Este doar o recomandare!- spun oficialii lumii, știind că de fapt, în normele de aplicare a acesteia este prevăzut caracterul de aplicare obligatoriu al acestor  recomandări!

Și, poate, nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit în România dacă poporul ar fi continuat să aibă o încredere dezarmantă în aleșii lui. Se pare că s-au schimbat lucrurile. Poporul nu mai are încredere în proprii săi conducători. Nu mai este dispus să semneze toate CEC-urile în alb. Deja toate voturile sunt condiționate. Nu se mai vorbește de promisiuni, se vorbește deja doar despre fapte. Înainte de a fi conducător trebuie să demonstrezi că știi să fii conducător, că ai un portofoliu credibil de fapte, că nu vii la putere ca să înveți să conduci. Guvernarea țării nu este o școală de șoferi amatori!

Suntem prizonierii unei ambiții care s-a dovedit a fi câștigătoare. La ultimele alegeri prezidențiale poporul și-a verificat forța sau, cel puțin acesta a trebuit să fie mesajul, poporul a ales, chiar și atunci când a fost decis să schimbe lucrurile ”până la cărămidă”. L-au ales pe Klaus Iohannis, fără a ști de spre el altceva decât că el este oponentul lui Victor Ponta, primul ministru în exercițiul funcțiunii, la acea dată. Un mesaj cât o tornadă a măturat atunci România și a făcut imposibilul posibil, este adevărat, în țara în care se întâmplă cu celeritate doar astfel de lucruri. Normalitatea la noi, în spațiul mioritic, are valoarea și consistența anormalității. Încă ne place să credem că poporul l-a ales pe Klaus Iohannis pentru că acesta știe să tacă, știe să vorbească cu gura închisă, știe să facă primul pas, pentru ca, mai apoi, să-și aducă aminte că mai trebuie să facă un pas, după formula pas cu pas. Klaus Iohannis, oricât am fi noi de binevoitori, nu are cum să fie conducătorul României, atâta timp cât el nu are nimic în comun cu România. Un fel de domnitor fanariot, adus din ”fanarul de la Sibiu” (dacă s-ar putea așa ceva) pentru că nici principe din stirpea Hohenzollernilor nu are cum să fie, postul fiind încă ocupat de cei în drept să se numească așa. Dar, când ne-au condus străinii am dus-o mai bine decât ne-au furat a-i noștri. Poate aceasta să fie măsura pe care cineva, nu spun cine, a încercat-o cu țara acesta aflată la răscruce de drumuri.

Intrăm în toamnă, avem din nou Parlamentul la lucru, putem, deci, fi liniștiți! Lucrează cineva în țara asta!