24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Începem să ne obișnuim cu numărătoarea morții de la Colectiv. Potențialul acesteia s-a redus la 10 răniți în stare critică, așteptați, cu cinismul de rigoare al statisticilor, să se adăuga celor dispăruți în decontul pe care îl scrie moartea în termenii inconștienței, a nepăsării și mai ales în termenii iresponsabilității celor care ar fi trebuit să-și activeze răspunderile, asumate prin funcțiile pe care le-au avut în acel momentul producerii dezastrului.
Astăzi numărăm, din ce în ce mai impasibili, morții de la Colectiv. Avem și noi victimele noastre, nu numai Europa, fără a ne ataca teroriștii, fără a fi ținte ale bestiilor jihadiste. Dar, morții nu-și aleg singur sfârșitul, decât sinucigașii. Ei pot să fie surprinși de un bezmetic beat la volan, pot fi surprinși de un glonte ricoșat nefericit dintr-un poligon de trageri sau pot fi martirizați de nebunia teroriștilor care nu mai prețuiesc viața, lăsându-se momiți de ideologiile jihadului cu cele 60 de fecioare, care îi așteaptă pe ”viteji” la prima lor întâlnire cu Allah. ”Ridică-te la cer și acolo Allah îți va săruta fruntea și te va încredința celor 120 de brațe ale fecioarelor nerăbdătoare să te slujească ca pe un erou, ca pe un martir!”
La noi, în spațiul mioritic, prietenia cu moartea este una mitologică, una care își construiește fatalitatea sub forma destinului implacabil, încercând o personificare extremă, prin care se spune că ”moartea este și ea om”. Ca atare, moartea este tratată cu aceleași drepturi și libertăți necesare manifestării ei în societate, fără ca această prezență să pară ieșită din comun, mai ales în momentul în care ea începe să facă parte din peisajul diurn: ”A mai murit un rănit de la Colectiv! Dumnezeu să-l ierte și să-l aibă în pază! Ce avem astăzi de mâncat la cină?” Această suprapunere de planuri este posibilă în momentul în care emoția s-a limpezit, a fost neutralizată de obișnuința de a primi veste morții în față, în toate pozițiile, situațiile, conjuncturile, ea ajungând să facă parte din firescul nostru, fiind practic eliberată de capacitatea de a ne surprinde. Nu, moartea nu ne mai surprinde. Ea începe să meargă alături de noi ca o cunoștință, ca un animal de companie, uneori fiind chiar mângâiată pe creștet de către cei cu care ne întâlnim, primind chiar cuvinte de laudă: ”Vai ce chip drăgălaș! De la cine l-ai primit?”
În Europa este o isterie greu de imaginat, greu de descris, greu de explicat. Se închid metrouri, sunt anulate spectacole, meciuri, concerte. Sunt căutate spațiile ne aglomerate. Străzile devin din ce în ce mai pustii, un fel de deșert adus de islamiști în mijlocul civilizației europene. Da, de jihadiștii care își revendică dreptul de a purta războiul sfânt în numele lui Allah cu toți cei care sunt evrei, creștini, budiști, confucianiști sau cu cei care au o altă religie decât islamul. ”Cine nu știe să recite verste din Coran, acela merită să moară”!
”Moartea vine pe bandă de magnetofon” era un roman polițist, semnat de Haralamb Zincă, apărut în 1966 la Editura Militară, pe care l-am citit în timpul copilăriei mele. Acum, moartea vine din rucsacul celui de lângă tine, a cunoștinței tale cu care ai fost dimineață la cursuri și mai apoi, seara, la teatru. Nu este venit din iadul islamic, nu este emigrant și nici migrat, este vecinul tău cu care ai copilărit, de aceeași cetățenie cu a ta. Este parte din țara pe care amândoi o iubiți, pentru că v-ați născut în ea, pentru că ați crescut în ea, pentru că v-ați format în ea. Tu nu poți crede, nici după ce mori, că cel care te-a ucis a fost vecinul tău, pentru care ai fi fost în stare să pui mâna în foc.
Europa este dezorientată, neputincioasă, greu de urnit din loc, încremenită în bâlbâiala liderilor ei. Deciziile sunt luate la foc automat, fără a avea în prealabil o cercetare suficient de profundă, fără a avea un plan construit din posibilele reacții ale societății la măsurile pe care starea de urgență le impune. Ne lipsește feed back-ul, atât de necesar acordurilor fine, astfel încât reacția cetățeanului să nu fie izolată de măsurile de austeritate ce nu pot fi altceva decât limitarea libertăților și drepturilor fundamentale cetățenești, coloana vertebrală a statului de drept. Fiecare mișcare de frunză este asimilată cu o rafală de AK47, trasă înspre oameni nevinovați! Moartea a ajuns să ne privească țintă în ochi, prin ochii întunecați ai celor care au transformat Coranul într-o carte de ucis!
