24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Să vorbim în continuare despre aleșii națiunii, de fapt de aleșii zonei, ai județului. Cred că este impropriu să-i numești parlamentarii României, atâta timp cât dacă sunt cunoscuți în colegiul în care candidează este un lucru mare, o victorie zdrobitoare. De regulă, ”cei aleși” au notorietate doar în blocul în care locuiam, căci dacă stau la vilă, într-un cartier nou construit, atunci nici măcar câinii din curte nu-i cunosc într-atât de bine încât aleșii neamului să îndrăznească să meargă fără a privi temători în urmă.
Constituția le oferă această ”largă respirație-recunoaștere” la nivelul întregii țări, astfel încât în avion sau pe drumurile patriei, în luncă sau pe munte, în pădure sau pe pășune, în sate sau în orașele patriei, ei se pot legitima cu această calitate de a fi senator sau deputat al României, esența celei mai mari puteri, puterea legislativă. Ei sunt cei care fac legi pentru țară…sau, mă rog, ar trebui să fie legi pentru țară și nu pentru vânători, de exemplu.
Episodul cu ciobanii năvălitori înspre porțile Parlamentului a încercat să fie o replică modernă a mineriadei, cel puțin la nivelul presiunii nemulțumiților , aduși la București de lipsa de profesionalism a celor trimiși și de ei în Parlament să facă legi bune pentru țară. După ce unii au încercat ”să-i numere ouăle” lui Adrian Năstase, pentru a stabili impozitul pe găină ouătoare la ferma fostului prim ministru, de la Cornu, iată că alți neica nimeni au încercat ”să numere câinii de la stână”, de data aceasta calculând că, mai mulți de trei câini la munte, la o sută de oi ”nu are cum să existe”, iar oile nu au ce căuta pe pășune din decembrie și până în aprilie (sic!). Exact ca la tâmpiți, așa s-a strecurat această absurditate în plenul Parlamentului, trecând la vot așa cum mai trece turma Carpații, în plin proces de transhumanță. Îndepărtându-ne voit de destinul mioritic al poporului român, de legătura aproape spirituală între oaie și cioban, ar trebui să avem răbdarea necesară de a nu ne enerva, de a privi detașați ”prostia omenească”, în involuția ei tulburătoare de la rău înspre mai rău, de la incredibil la mai mult decât incredibil. Trăim în România și asta explică tot ceea ce ar rămâne de neexplicat. După 25 de ani de democrație, după trei episoade de mineri năvălitori (pe sau spre străzile Bucureștiului), iată că ciobanii țării s-au îngrămădit în fața Parlamentului să ceară socoteală aleșilor lor pentru atacul somnambul al legii, proaspăt emanate de ei, asupra existenței lor din moși strămoși. O incredibilă prevedere legală i-a lăsat fără câini și fără oi, le-a transformat meseria într-o simplă pagină de istorie, într-un exponat la Muzeul Satului, ridiculizând la maxim eficiența uneia dintre puținele activități cu care neamul românesc continua să se identifice, să-și mențină vie continuitatea stabilității în acest spațiu românesc.
De ce s-a ajuns în această fundătură? Poate și pentru că Parlamentul României este populat în majoritatea lui de aleși de incultura senatorului Cristina Anghel, care și-a permis să iasă în fața ciobanilor și să-i facă proști (sic!) Acest tip de discurs nu poate fi decât unul pe care ciobanii nu au ezitat să-l taxeze cu o eleganță la fel de surprinzătoare adresându-i-se necioplitei cu eleganta formulă ”Stimată Doamnă, într-adevăr suntem proști…”, lăsându-se să se înțeleagă pentru ce sunt ei proști, adică pentru că au votat astfel de pachiderme, spunem noi, încercând să ieșim din nota de bun simț și bună creștere, chiar dacă dascălii lor au fost munții și oile, pășunile și semeția piscurilor.
Aceste reale rebuturi discreditează cea mai importantă instituție într-o democrație, forumul care dă tonul mersului spre bine sau spre rău al țării. Avem nevoie de o atitudine mai mult decât fermă față de astfel de accidente datorate, în primul rând, prostiei, inculturii, aroganței și mai ales afacerilor oneroase ce colcăie în culisele Parlamentului, pe care DNA a început să le ridice la suprafață.
Deocamdată trăim în paradigma care ne descoperă parlamentarii ciobani, dar și ciobanii parlamentari sau așa cum ar trebui să se comporte aleșii neamului, cu mult bun simț, cu multă aplecare spre valorile naționale, fără a exclude din această imagine profesionalismul și responsabilitatea asumată.
ADI CRISTI
