VICTIME ALE NAIVITĂȚII ZDROBITOARE

Vine un timp în care continuăm să nu ne mai pese, continuăm să nu ne mai intereseze ceea ce se întâmplă, nu cu vecinul, nu cu străinul, ci pur și simplu cu noi. Cu aceeași cetățeni care cândva au crezut că prin descătușare, prin asumarea dreptului de a decide în nume propriu, se pot obține adevăratele consecințe ale libertății. Se pare că am greșit drumul, se pare că am greșit ușa la care am decis să sunăm, în acel decembrie primăvăratic al anului 1989. Chiar dacă ușa s-a deschis, chiar dacă am fost primiți înăuntru, chiar dacă ni s-a oferit un loc în living room, pe canapelele somptuoase din piele, în fața unei măsuțe pe care ne aștepta ceștile de cafea, cei care au ajuns să le soarbă, cu nedisimulatul nesaț al abstinenței de la astfel de plăceri vinovate, s-au dovedit a fi cu totul alții, dar nu atât de străini de cei care ne-au amestecat năut în tot ce era recomandat a fi original, de către regimul comunist, ”pentru sănătatea clasei muncitoare!”

Astăzi stăm și ne întrebăm cum de a fost posibilă această stagnare, ”încremenire în proiect”, nu o secundă, nu un minut sau un an de comă profundă, ci pur și simplu de 27 de ani stăm împietriți, fără ca să se întâmple ceva profund cu noi sau cu mediul din imediata noastră apropiere. Avem acel sentiment al inutilității vitrinei prăfuite, cu manechinele prăbușite în imperiul nemișcării, sub formă de implozie tăcută și greu de explicat celor care ar fi dorit să ocupe spațiul, pentru cu totul alte activități, mult mai rentabile, mult mai aducătoare de beneficii, decât acest muzeu al clipei cu produse de mult trecute de anii tinereții, dar care reușesc încă să stea fixe în memoria timpului, asemenea unor cuiere numai bune de agățat momentele trăite.

Dintr-o astfel de aducere aminte nu poate fi exclus timpul prezent, atât de volatil și de greu de prins, cum doar peștii mai sunt greu de prins cu mâna. Chiar și așa, gândindu-ne la grosul anilor care au trecut peste noi, cu aceeași urmare a unor șenile de tanc sau de buldozer sau pur și simplu de șenile scoase pe străzile sfertului de veac la plimbare sau la rătăcire, avem sentimentul nemișcării, al lipsei de secunde consumate, chiar dacă în 26 de ani încap peste 820 de milioane de secunde. Suntem în măsură să demonstrăm că astăzi, 15.09.2016, nu a trecut nici o clipă după 22 decembrie 1989! Poate jetul acela puternic al entuziasmului, care a ridicat țara mai sus decât am fost noi în stare să ne ridicăm zmeul copilăriei, să fie un semn de întrebare dispus să ne reîntoarcă cu picioarele pe pământ. În rest, suntem doar ai noștri, numărătorii atâtor sute de milioane de secunde în gând, căci cu voce tare nu s-a întâmplat nimic.

Nu avem să ne reproșăm nimic, atâta timp cât nimic nu s-a întâmplat. Reproșurile încep să apară în momentul în care începem să conștientizăm faptul că suntem în stare să ne asumăm din ce în ce mai multe secunde vinovate, că ceea ce se întâmplă în apropierea noastră se întâmplă și cu noi, cei care facem parte din același film și nu doar din sala de spectacol. Un astfel de pas poate fi unul decisiv, unul lămuritor, unul care să ne deschidă acel orizont atât de necesar identificării catargelor următoare, astfel încât percepția noastră să nu mai invoce nemișcarea, înlemnirea, împietrire, ci pur și simplu mișcarea, oricât de anemic ar fi ea, oricât de bâlbâit și șovăielnic ar fi pasul nostru descoperit a se mișca. Nu contează direcția, nu contează ritmul, nu contează fermitatea. Totul e să fim conștienți că ceea ce facem noi se numește drum parcurs, că dincolo de această mișcare există și alte realități asupra cărora suntem datori să ne aplecăm, să le construim sau, de ce nu, să le înlocuim cu altele, mult mai apropiate interesului nostru.

Într-o astfel de stare suntem astăzi surprinși, în momentul în care se fac din nou cărțile, listele de partid sunt din nou supuse negocierilor, compromisurilor, jocurilor care animă scena politică, readucând în prim planul realității spectacolul diurn în urma căruia vom fi din nou obligați să ne dăm seama că între a promite și a te ține de promisiune se naște marea dezamăgire, aceeași stare din care ajungem noi să fim plămădiți. Când spun noi mă refer la eternii păcălii ai vremurilor, indiferent care ar fi acestea, atâta timp cât, mai bine de un sfert de veac, suntem constantele victime ale naivității noastre zdrobitoare.

ADI CRISTI