ZIUA ROMÂNIEI

A 335 – a zi a anului este de fapt Ziua Naţională a României. Ziua care, acum 95 de ani, a dat voie pământului românesc să vorbească aceeaşi limbă română şi spre est şi spre vest, şi spre nord şi spre sud. Pe 1 Decembrie 1918, România şi-a reîntregit revenirea în matca ei istorică. „De la Nistu pân’ la Tisa / tot românul plânsu-mi-s-a”.  Înaintaşii noştri şi-au făcut datoria. Au reuşit, după ani de confruntări şi de sacrificii, să ne predea „România la cheie”, acum 95 de ani, amintind despre visul împlinit al lui Mihai Viteazu, din 1601, după exact 317 ani.

Să dăm voie Istoriei să ne aducă aminte care sunt rădăcinile zilei naţionale în spaţiul mioritic.

„Ziua naţională a României a fost între 1866-1947 ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989 ziua de 23 august. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de preşedintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi naţională şi sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituţia României din 1991, articolul 12, alineatul 2.

Opoziţia anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare naţională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.

Alegerea zilei de 1 decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.

Prima zi naţională de 1 decembrie, ale cărei festivităţi centrale s-au desfăşurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci al opoziţiei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli”.

Mass media are această calitate neiertătoare de a păstra în memoria obiectivă a imaginii, dar şi a literei scrise, o realitate care ne convine sau nu ne convine, dar care face parte din structura de rezistenţă a memoriei colective a timpului trăit sau transmis  moştenire celor care au rămas să depună mărturie.

1 decembrie, chiar dacă este o zi incomodă pentru manifestările publice, fiind o zi cotropită de începuturile iernii, cu geruri care ne ţin cât mai puţin în stradă, reprezintă pentru noi un motiv în plus de consolidare a sentimentului naţional, atât de necesar, într-o lume a globalizării, mult mai periculoasă pentru pierderea identităţii naţionale decât ne dăm seama acum, în această febră a recuperărilor economice, atât de obsedante, dar şi de necesare pentru ţară la această oră.

Sărbătoarea organizată de Ziua Naţională a României se vrea să fie nu atât o petrecere, cât mai ales un cadru informal în care românii să-şi redescopere sentimentele patriotice, valorile reale şi fireşti ale acestor simţăminte ce au făcut posibile gesturile eroice al sacrificiului pentru ţară, pentru idealurile în care eroii patriei au crezut „până-n pânzele albe” ale veşnicei lor pomeniri.

Indiferent de interpretări şi de adevărurile istorice ar trebui să reţinem că ziua noastră naţională, sărbătorită la 1 decembrie, este de fapt „a doua zi după” sărbătorirea apostolului ce a creştinat ţara, Sfântul Apostol Andrei. Chiar şi numai pentru acest moment, care semnează în clar certificatul credinţei poporului român, suntem datori să păstrăm şi să cinstim dată arborării drapelului naţional, de ziua României. La mulţi ani, România, oricât de urâtă sau de frumoasă reuşeşti să fi împreună cu noi!