POEZIA ESTE CEEA CE ESTE

Au trecut 18 ani de când UNESCO ne-a mai oferit un prilej să sărbătorim ceva, de această dată ceva care nu are zi de naștere și nici dată la care să reușim să comemorăm moartea acelui ceva. Dispariția a ceva care nu s-a născut este improprie și poate fi gândită doar metafizic, atunci când încercăm să ne raportăm nu la un sistem bine definit, ci pur și simplu la nemărginitul univers în care creația face parte din nevoia de a ne explica ceva, un fragment, un reper, o silabă. Astfel ajungem la poezie, la ziua internațională a poeziei, pe care Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a decis să fie pe 21 martie din 1999. O zi în care au început inițiatorii să spere că poezia va fi luată în seamă, nu doar în sălile de spectacol, nu doar în amfiteatre, școli sau  parcuri, ci pur și simplu s-a sperat ca să se obțină o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. De asemenea, “Ziua internațională a poeziei” urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor.

Ce este poezia? Este întrebarea la care nu s-a putut obține un răspuns de genul: 1+1=2 sau de genul propoziție simple, de la care începe aventura cunoașterii: Ana are mere. Răspunsul la întrebarea cu pricină, care ar mulțumii prin dezarmare toate așteptările, ar fi: ”Poezia este ceea ce este! – evident fără a ști de fapt ce este!

Dacă vom merge pe acest drum al explicațiilor poate nu vom reuși nici noi să dăm poeziei ce merită să primească, chiar și numai pentru că, la rândul ei, este construită din profunzimile spontaneității, surprinse în text doar de către cei care sunt atenți nu doar la contextul în care se află, cât mai ales și la identificarea ”cuvintelor potrivite” emoției pe care o transportă. Nu ne așteptăm aici la mașini de lux, la clase exclusiviste, cât mai ales la cele mai rudimentare mijloace de transport, de la roaba plină de cărți la brațele poetului, concentrat să-și salveze poemul cu același spirit de sacrificiu folosit la salvarea iubitei de sub dărâmăturile timpului prezent.

Doar cei care simt astfel poezia se califică în a fi cei mai indicați specialiști în definirea poeziei, nu din teorie, nu din manual, cât mai ales din exact ceea ce este poezia și ce poate să facă ea pe lângă casa omului.

De ce este atât de importantă definiția poeziei?! Chiar dacă această întrebare suferă vizibil de cea mai gravă formă de retorică, putem să ne facem că nu suntem de aici, că nu avem de unde să știm că așa stau lucrurile, astfel încât să avem cel puțin o secundă de naivitate că suntem în alianţă dreaptă cu nevoia de a întreba și de a primi răspuns. De fapt, aceasta este esența lucrurilor cu care se ocupă poezia. Întreabă  pentru a-și răspunde, dar nu oricum, ci așa cum știe să răspundă tăcerea ecoului său sau cum știe să tacă lumina când întunericul o acoperă.

Mai există o întrebare pe care și-o pun cei care ne numără anii prin prisma banilor câștigați. Aceștia vor să afle cui folosește poezia? Cât de rentabilă este această formă de viață, din ce în ce mai exclusivistă și cu ce profit poate ea să se laude, să și-l asume?

Evident că astfel de întrebări nu fac bine, în primul rând, celor care întreabă și care sunt născuți, la rândul lor, din penibila întrebare ”la ce folosesc stele de pe cer?

Poezia are această libertate de a exista independent de existența întrebării: ”Ce este poezia?”, atât timp cât rolul ei demonstrat este acela de a naște noi galaxii, într-un univers nemărginit. Speculând cuvântul uni-vers putem să ne jucăm cu fantezia și să ne explicăm că universal este de fapt versul supreme al veșniciei. În toate și în toți există acea ars poetica așa cum între pietrele ziguratului există acel liant care le unește, care le dă din nemurire, lăsând timpul să treacă peste ele cum mai poate să treacă ploile și furtunile, ajungând să intrăm în logica lucrurilor pe care ”azi le vedem și nu sunt”.

Poezia este ceea ce noi reușim să fim, fiecare în versul la care lucrează cu sau fără știrea lui.