24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Avem nevoie de puțină tăcere. Este timpul să ne regăsim, smulgându-ne din agitația zilei. Există o sesizabilă falie creată între individ și societate. Din ce în ce mai mult este cultivat sentimentul de vinovăție cu orice preț. Dacă nu găsim pe zi sau chiar pe oră, vreo doi, trei vinovați, atunci înseamnă că degeaba trăim – pare să fie motto-ul folosit la fiecare ieșire a noastră în public. Continuăm medievala vânătoare de vrăjitoare, de această dată cu tehnici mult mai perfecționate, atât în ceea ce privește ustensilele, cât și procedurile și mecanismele.
Avem nevoie de vinovați ca de aer, atâta timp cât instituția mea culpa încă nu funcţionează în regim firesc, încă se mai fac raportări la ea, doar din punct de vedere teoretic, ilustrativ. În această întrecere socialistă cu tema ”cine găsește cei mai mulți vinovați pe secundă”, cei mai productivi sunt delatorii, dar și anumite instituţii ale statului de drept, ce au acceptat să facă jocurile murdare ale celor stăpâniți de interese, de regulă oculte societății.
Societatea nu mai este chiar atât de interesată să-și recupereze indivizii căzuți în greșeală, chiar dacă legile o încurajează și îi crează cadrul adecvat acestui demers necesar, motivat chiar și prin prisma drepturilor și libertăților cetățenești.
Spațiul carceral a produs din toate timpurile o reacție de respingere, de groază, de dezumanizare, atât din partea celor pedepsiți, cât mai ales din partea administrației. De la pierderea personalității și până la păstrarea identității celui supus pedepsei, de la număr la nume, de la haine vărgate la haine civile, de la lipsa de drepturi la păstrarea drepturilor fundamentale ale omului, de la postura de ”chilug” la păstrarea podoabei capilare, în semn de salvare a personalității individului, de la lanțuri la picioare la gradarea regimurilor de detenție (de la închis, semideschis și deschis). De la prăpastie la groapa amenajată cu căi de acces, astfel încât spațiul închis, separat de ochiul lumii ă facă parte din spectacolul real al lumii, din Infern pe Câmpiile Elizee. Omul, căci el rămâne personajul principal al acestui periplu, nu-și mai pierde în nici o situație personalitatea, ajungând să-și ducă crucea cu demnitate, oferind în același timp pedepsei valorile care o pot motiva, îi pot asigura utilitatea reală și pragmatică, aceea de a pedepsi greșeala, recuperând, în același timp, pe cel care a căzut în greșeală. Dacă înainte de 1989 spațiul carceral avea atributul de a distruge masiv și irevocabil identitatea condamnatului, astăzi legiuitorul se concentrează asupra recuperării celui condamnat după ispășirea pedepsei, oferindu-i acestuia o educație recuperatorii, după principiul: ”Ai greșit / te-am pedepsit! – Ți-ai ispășit pedeapsa / revino în societate și ia-ți viața din locul în care te-am luat și te-am închis în pușcărie!” Pușcăriile nu mai sunt beciurile morții ale Evului Mediu și nici infernul inventat de ”animalele sovietice”, exportat, mai apoi, în tot lagărul țărilor socialiste. Pușcăriile sunt spații de detenție, chiar dacă, în România, acestea trebuie fundamental reconstruite și modernizate din temelii. Personajele rămân totuși păstrate în actualitate, chiar dacă astăzi nu mai putem vorbi de vechii gardieni, de reflexele acestora ce au stat la baza producerii durerii, a suferinței, doar pentru ca pușcăriașul să știe că este un nimeni, un ceva care nu mai contează, gata oricând aflat în situația de a fi șters din viață, cum se mai șterge un număr din caietul rufăit de atâta răsfoire.
Dacă avem un cadru legislativ armonizat cu legislația europeană, dacă avem o școlarizare a personalului, care lucrează în Administrația Națională a Penitenciarelor, la standarde europene, există o puternică inerție ce ține lucrurile în loc, ce facilitează mai mult inepțiile decât firescul drum al performanțelor și în spațiul din spatele gratiilor. Prevederea salutară, de a oferi deținutului șansa de a scrie cărți în regim de detenție, în loc să fie perfecționată, în loc să i se ofere șansa unei evaluări cât mai exacte, este brutal întreruptă de interdicția Ministrului Justiției, are s-a speriat de scandalul de presă în care s-a intrat cu cele peste 400 de cărți, scrise în decurs de un an, de către deținuții mare parte dintre ei cunoscuți ca fiind persoane publice. Evident, sunt și cazuri care au eludat legea și în acest domeniu, dar nu poți anula un articol de lege, așa cum intenționează actualul ministru al Justiției, doar pentru că unii l-au încălcat, doar pentru a scăpa de ochiul presei, în loc să perfecționezi legea, să-i creezi un cadru de aplicare cât mai precis, scos în afara oricărei ambiguități. Ceea ce nu trebuie uitat este adevărul prin care o lucrare de cercetare științifică nu poate fi făcută decât de un cercetător științific, un personaj academic, așa cum o cercetare penală nu poate fi făcută decât de un procuror.
ADI CRISTI
