24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu vreau să părăsesc câmpul de luptă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, cel puțin în timpul prezenței mele, de pe poziția de martor ocular. Se spune și cercetătorii consimt că, uneori, chiar participanții la un anume eveniment au păreri diferite despre ceea ce s-a întâmplat de fapt acolo. Toți judecăm povestea după cum reușim noi să o înțelegem, astfel încât o palmă de alint, de exemplu, poate fi confundată cu o bătaie în toată regula. ”Îți spun eu, că așa s-a întâmplat! Eu, care am fost în mijlocul tărășenie. A fost ”moarte de om”, măcel, nu altceva!” De cele mai multe ori, firul povești este atât de mult încâlcit încât mai este nevoie de încă o poveste sau chiar de două, până când să ne dăm seama că oricum ne aflăm într-o altă realitate, că oricum vorbim despre lucruri diferite, noi, cei care putem jura cu mâna pe Biblie, pe inimă sau pe roșu, că s-a întâmplat doar ceea ce noi relatăm că s-a întâmplat. O astfel de siguranţă, o astfel de asumare crează responsabilitatea celui care a fost la fața locului, a martorului ocular, a celui care povestește Istoriei despre evenimentul în sine. De fapt, ce fac istoricii pentru a scăpa de această tentație narativă și care, pusă cap la cap, dă naștere la cel mai perfid mozaic al timpului studiat? Merg la documente! Refuză să transforme cartea de istorie într-o culegere folclorică, preferând ca fiecărei afirmații să-i corespundă un document. O astfel de atitudine întărește și mai mult caracterul birocratic al vieții oficiale, caracter ce ne sufocă, dar care ne asigură acel certificat de viețuire în continuitate, atât de necesar, cel puțin supraviețuirii.
Iată de ce, preferăm să semnăm sute de documente, aparent plictisitoare, pentru toți pașii pe care îndrăznim să-i facem, astfel încât istoricii să aibă ce să răscolească, să aibă ce să citească, să poată să-și facă o părere limpede asupra unui timp, care, după 30 de ani, poate reprezenta ”ziua de mâine” sau ”a doua zi după”.
Avem nevoie de astfel de perioade de respiro, în care acțiunile emoționale să se liniștească, să fie aplatizate de rațiune și limpezite de judecata de apoi. Ideea cu generațiile de sacrificiu a fost de fapt calea de mijloc dintre a tăia în carne vie doar pentru a lăsa timpul să treacă până la necesara liniștire, limpezire. Tot timpul am fost prezentați ca victime ale progresului, tot timpul am fost curtați de spiritul de sacrificiu pentru viitorul luminos al copiilor noștri. Această monstruozitate sentimentală, ce a activat spiritul de sacrificiu al părintelui pentru binele copiilor săi, a fost temelia pe care regimul comunist și-a construit neputința”grijii față de om”. Regimul comunist ne poate fi un indicator cât se poate de real asupra sintagmei ”ce nu s-a făcut în contul acestui deziderat”. Nu s-a făcut nimic sau, pentru a fi corecți în evaluare, nu s-a făcut mai nimic pentru păstrarea demnității umane în limitele ei de avarie, fără a mai vorbi despre respectul de care fiecare om ar trebui să se bucure din partea statului și a semenilor săi.
Lăsați mai apoi, în perioada postdecembristă, ”la voia întâmplării”, în matricea lui descurcă-te singur, simplul cetățean s-a trezit pur și simplu aruncat în apă, în speranța că astfel va învăța singur să înoate și să ajungă la mal, obținându-se din start o majoră triere a celor care știu să se descurce pe cont propriu și a celor care au devenit victimele noului regim, de această dată democrat. Aceștia din urmă au ajuns la concluzia că nu pot înota ținând mâna întinsă, în semnul cererii de ajutor, invocării semantice a discursului: ”Ajutați-mă cu ceva! Aveți milă de un biet nepriceput într-ale supraviețuirii!”
Unii dintre cei care au prins esența lui descurcă-te singur au confundat șmecheria cu filosofia existențială, averea statului cu buzunarul personal, inventând ”milionarii de carton”, averile uriașe la fel de instabile ca un fulg de zăpadă nimeri pe limba scoasă din gură afară. Nimic nu poate fi stabil, nimic nu poate fi profund, nimic nu ține de constanță decât lucrul făcut cu pricepere, credință, profesionalism, indiferent dacă acesta este o lingură de lemn sau un proiect european câștigător.
Pe o astfel de logică elementară se poate construi salvarea Moldovei din mlaștina indiferenței, de exemplu, amendându-se traseul celor 26 de ani pe care toți dintre noi a mers cu aceea nebunie a descoperitorului de noi ținuturi, de noi tentații, de noi zăcăminte ale inteligenței umane puse la dispoziția omului liber. A omului liber să facă cu viața sa tot ceea ce își dorește!
