EMINESCU N-A EXISTAT, EMINESCU EXISTĂ!

Nu credeai să-nveți ”a muri vrodată”, chiar dacă moartea, ”pre moare călcând”, ne duce în cealaltă lume, care începe de aici, de lângă noi, unde rămâne să crească veșnica pomenire. ”Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ca și cum nu ar mai fi moarte sau moarte n-ar fi, de atâta îmbrățișare de nume, de atâta respirație oprită, să se audă tăcerea care ne lăcrimează asemenea lumânărilor aprinse.

Cu capetele plecate încercăm să ne regăsim, regăsindu-te de fiecare dată în noi, cum ne mai regăsim bucuria strecurată printre zâmbetele lăsate să ne acopere umbrele. Să ne fie semne ale recunoaşterii și ale regăsirii. Îmi este dor de tine, cum îmi este dor de mine, de cel pe care nu l-am mai întâlnit de câteva milenii bune de linii trasate cu mâna pe corpul ceramicii, care ne înconjoară împrejurimile identității de a fi, de a fi de când ființa din noi și-a dat seama că există.

”Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii” găsindu-te acolo  cum mai întâlnim muntele în calea orizontului, chiar dacă anii se așezau pe piscurile lui asemenea istovitoarelor căderi de frunze.

Mă doare suferința mai mult decât rana sângerândă, cum de durere nu mai pot să tresar la adierea șoaptei sau nu mai pot să  re’nviu luminos ca Pasărea Pheonix, din propria-mi cenușă. Dincolo de cenușă exist, cum mai există amintirea repetitivă, ca un foc automat conectat la cartușiera galactică. Văd prin tine ceea ce întreg Universul încearcă să-mi spună, atât cât să-i înțeleg nemărginirea, necuprinderea, chiar dacă pentru mine este îndeajuns să știu că exiști și dincolo de moarte, cum mai există linia tremurândă, adâncită în ceramica de Cucuteni, de pe etajeră.

Vorbesc cu tine și cuvintele mă subțiază până la limita de dispariție a materiei, de parcă cu mine s-ar umple cosmosul și haosul, deopotrivă. De parcă din mine s-ar face înaltul și abisul, spații pe care tu le-ai creat, așa cum și eu am creat mâna întinsă și ochiul clipind peste realitate, cum doar pleoapa întinderii fără cuprins se mai lasă peste valul oceanului unduitor, căutător de țărmuri liniștitoare, aducând somnul cuprinzător.

”Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;”, să mă dedau tăcerilor de dincolo, spațiul în care întâlnirile sunt secrete și greu de memorat, dacă nu imposibil de ținut minte. Facem parte din noi doar atunci când avem capacitatea de a ne uita, de a ne pierde în nemărginirea de dincolo, așa cum ne pierdem în fiecare secundă prin șansa de a fi ținuți minte de faptele scoase din anonimat, cum se mai scot perlele din scoici pentru a fi oferite sub formă de iubiri dezlănțuite.

Când vine ziua morții, vine ziua judecății. Suntem condensați ca o picătură de rouă, în care să încapă întreaga zbatere a Naturii, respirația aerului de dimineață. Avem dreptul la o astfel de prelingere și de cădere pe buzele însetate, arse de o noapte de iubire descătușată și greu de amintit. Nici un foc nu-și amintește despre pădurea mistuită, cum nici tu nu reușești să-mi spui dacă tu ai ajuns să fii ”Nemuritor și rece” înainte de a exclama ”Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

Astfel ai rămas în moarte mai viu decât ai fost în viață și mai mort decât te-au plâns contemporanii. Astăzi nu te mai plânge nimeni, pe bună dreptate. Este ca și cum ai plânge lacrima sau ai plânge plânsul, este ca și cum ai zbura zborul sau ai uda apa să intre la apă, să se micșoreze într-atât cât să încapă în ochiul care ne ține minte. În ochiul care reușește, din an în an, să ne aducă aminte că te-ai mai născut o dată, că ai mai murit o dată, că te-ai născut pentru a muri și ai murit pentru a te naște. Și toate acestea nu ar fi cu putință dacă tu nu ai fi fost redat sieși, dacă nu ți-ai fi primit partea ta de veșnicie, cum mai primeam pastila de iod contra gușii.

Rămânem împreună. Rămânem în aceeași tăcere în care te-ai înghesuit, să aibă loc restul lumii, să-și întindă picioarele, să nu stea chircită, căci o lume chircită este o lume cu figura boțită, cu zâmbetul boțit, cu inima boțită, cu sufletul boțit. Este o lume ce nu ne mai seamănă. Este o lume ce nu-ți mai seamănă, ajungând să fii străinul propriei tale amintiri. ”… pe mine / Mie redă-mă!” Redă-mă celor care m-au înapoiat mie, de bună voie și nesiliți de nimeni. Eminescu n-a existat, Eminescu există!

ADI CRISTI