M-am întâlnit cu prietenul meu Samy Briss. A venit din Franța să ofere privirilor ieșenilor zece desene ale durerii izvorâtă din acea zi nefastă pentru poporul român: 28 iunie 1941.
Cele zece strigăte ale durerii lui Samy Briss au văzut pentru prima dată, după 75 de ani de tăcere, lumina unei galerii de artă. Au simţit pentru prima dată ochiul iscoditor al privitorului. Nu mai erau ochii înlăcrimaţi ai celor care și-au însușit arsura glontelui, pe Cuza Vodă, pe Vasile Alecsandri, pe Ştefan cel Mare sau la Râpa Galbenă. Prin acei ochi goi, imobili, în care doar cerul a mai încăput, au început să privească urmaşii urmaşilor lor. Două sau trei generaţii de urmaşi au ajuns astăzi la Iaşi să depună o lacrimă, o floare sau o părere de rău pentru cei dispăruţi atunci, în cea mai neagră zi a umanităţii, întâmplat să fie la Iaşi, oraşul marilor iubiri, cu precădere. Samy Briss şi-a privit desenele de parcă ar fi privit ţeava armei îndreptată spre cei care, la o apăsare pe trăgaci, aveau să devină evrei martiri. A simţit, după cum avea să-mi mărturisească, un gol mai mare decât acele ce avea să fie umplut de limbi de foc, plumb şi de durere. S-a născut o mare ruşine, un mare regret că semenii lui au fost în stare să semneze astfel de asasinate. Şi, nu ar fi fost totul dacă şi astăzi nu se poate vorbi despre o simplă greşeală, despre o simplă eroare a umanităţii, atâta timp cât prietenul meu constată că, după 75 de ani, încă se mai moare în acelaşi stil. Încă mai este vie fiara inumană a crimei, a pagubelor colaterale, a uciderii cu sânge rece, premeditat, a nevinovaţilor. Pogromul de la Iaşi, se pare că, nu a fost o lecţie de istorie pentru ca să nu se mai întâmple aşa ceva.
Ploaia de afară a spălat ruşinea din cimitirele născute a doua zi după pogrom din ruşinea noastră de a fi oameni. Zeci de mii de morți au ocupat a doua zi după câmpuri întregi la margine de Podu Iloaie, la margine de Tîrgu Frumos sau în partea neumblată a cimitirului evreilor din Iași, lăsând în urmă gropile evreilor căzuți în Primul Război Mondial, atunci când au murit pentru țară, așa cum și în 1877 înaintașii acestora au murit tot pentru țară.
De această dată, pe 28 iunie 1941, nu s-a mai murit pentru țară, decât dacă, rușinea de a fi om, ar fi echivalat atunci cât o țară.
Prietenul meu Samy Briss a desenat în spatele a două șipci de lemn, din peretele unui vagon de vite (în care au fost burdușiți sute de evrei) doi ochi privind înspre noi. Un strigăt de ajutor, mai puternic decât a reușit astfel să deseneze un om, nu s-a mai văzut, nu s-a mai auzit, nu a mai fost conceput. Doi ochi mari, nevinovați, naivi, plin de groază, privind înspre noi. Aceasta este imaginea zilei de 28 iunie 1941, zi în care moartea nu și-a mai cerut voie de la Dumnezeu să năvălească peste toate sufletele nevinovate însemnate cu steaua galbenă.
O constelație de stele galbene a fost spulberată în haos, încercând să ne păstreze în memoria scrijelită durerea de a nu reuși să fim oameni până la capăt. De a lăsa ura și răzbunarea să ne țină de urât, să ne învețe cum se ucide pasărea cântătoare sau cum se ucide șansa de a rămâne oameni, în orice condiții de viață și de moarte.
Prietenul meu Samy Briss s-a întors în orașul celor șapte coline să-și regăsească amintirile, unele speriate, ascunse în spatele unor ziduri de mult dărâmate, altele încă ușor de silabisit în prezența reîntâlnirilor cu prietenii săi de o viață. Fie că sunt oameni, fie că sunt locuri, fie că sunt aer și abur proaspăt de pământ reavăn, tulburat doar de lopețile groparilor din cimitire. Chiar dacă încă se mai moare, după firescul parcurs al drumului de la lut înspre țărână, moartea nu mai înspăimântă atâta timp cât nu are arma lipită de tâmplă, fiindu-i recunoscut firescul lucrului de a fi parte din viața de zi cu zi.
Trenul morții de la Iași continuă să circule în toate coșmarurile noastre, în care fiecare din noi se întâlnește cu sine pentru a-și răspunde la întrebarea: Cine îți dă dreptul să iei viața celui de lângă tine, tu nefiind Dumnezeu și nici măcar călăul acestuia?
ADI CRISTI