MAI MULT NU SE PUTEA FACE

23 August. O pagină de istorie pentru poporul român. O mare ratare pentru politica României ajunsă în finalul primei jumătăți a secolului XX. Nu vorbim despre greșeala de ”a ne fi dat de partea rușilor”, căci am fost nevoiți de a evita răul cel mare, dacă nici atunci și nici acum, nu am reușit să avem genunchii și coloana vertebrală două puncte de mare rezistență pentru menținerea și afirmarea identității noastre ca popor, ca națiune, ca țară. Și în august 1944, ca și în decembrie 1989, ni s-a servit explicația că altfel, în acele timpuri, în acele conjuncturi politice, nu se putea acționa. Marile Pierderi doar așa au putut fi evitate, dacă ceea ce ni s-a întâmplat nouă, ca țară, după 23 august 1944, ar trebui să-l considerăm ca fiind ”răul cel mic” (sic!)  Nu intenționez acum, aici, să reiau o dezbatere despre ”ce s-ar fi întâmplat dacă România nu ar fi întors armele”, de exemplu, sau ”care a fost greșeala politică conducătorilor de atunci, ce ar fi putut fi evitată și care ne-a ținut jumătate de secol în ”lagărul țărilor socialiste”.

Faptul istoric ne pune în situația de a consemna evenimentul ca atare, de această dată din perspectiva celor care l-au gestionat, a Partidului Comunist din România:

”În ziua de 23 august 1944 s-a declanşat insurecţia antifascistă, moment crucial în istoria contemporană a României. Insurecţia a început prin arestarea guvernului antonescian în fostul palat regal de către o echipă de militari care acţionau din ordinul regelui conform planului stabilit anterior de comun acord cu partidul comunist. Căpeteniile fasciste arestate în frunte cu Ion şi Mihai Antonescu au fost ridicate din palat şi transportate de către o formaţiune patriotică de luptă într-o casă conspirativă a partidului comunist din cartierul Vatra Luminoasă.

Concomitent cu arestarea clicii antonesciene gărzile patriotice împreună cu armata au păşit, conform planului, la primele acţiuni de luptă. În noaptea de 23 august detaşamentele de luptă au ocupat principalele instituţii publice, ca Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul de Interne, Palatul telefoanelor, Poşta, Staţia de radioemisiune etc. Astfel, ca urmare a loviturii puternice dată de forţele patriotice şi unităţile militare susţinute de poporul întreg, în condiţiile favorabile create de înaintarea Armatei Sovietice, regimul fascist antonescian s-a prăbuşit.

Actul de la 23 august 1944 a fost un răspuns firesc la năzuinţele de eliberare pe care le-au nutrit vreme îndelungată masele largi populare. El a fost „rodul îndelungatului proces al luptei social-politice din România în decursul căruia partidul comunist s-a dovedit singura forţă politică capabilă să strângă în jurul său şi să organizeze masele largi ale poporului român în frunte cu clasa muncitoare, să le conducă în lupta pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste şi izgonirea cotropitorilor hitlerişti”. În noaptea de 23 august, odată cu răsturnarea şi arestarea guvernului antonescian, s-a alcătuit un nou guvern.

În dimineaţa zilei de 24 august 1944, România a încetat operaţiunile militare împotriva Uniunii Sovietice pe toate teatrele de război şi s-a alăturat coaliţiei antifasciste împotriva Germaniei hitleriste. În aceste împrejurări mişcarea revoluţionară a maselor populare creştea vertiginos. Forţele antifasciste în frunte cu comuniştii au folosit condiţiile favorabile create de înaintarea Armatei Sovietice pentru înfăptuirea până la capăt a insurecţiei”.

A fost bine, a fost rău ?  Răspunsul la această întrebare ar trebui să ne preocupe astăzi doar pentru a nu mai greși așa cum am greșit, căci suportarea unei aproape jumătăți de secol de comunism ne legitimează să susținem că a fost un pas greșit, ce nu ar fi trebuit făcut. Afirmația este susținută de destinul celorlalte țări ”care nu s-au întors din drum”, care nu au provocat o insurecție antifascistă, păstrându-și drumul ales până la capăt. Evident că o astfel de atitudine declanșează tot felul de scenarii, dintre cele mai dezavantajoase pentru români. Dacă la toate aceste străzi înfundate ale istoriei mai adăugăm și trădările aliaților noștri, este adevărat, conjuncturali, avem harta exactă a teritoriului în care am fost nevoiți să acționăm, să fim practic blocați în această mlaștină, destinată țărilor mici, fiind bântuiți mai mult de neșansă decât de noroc.

23 August a rămas pentru noi o rană sângerândă, ascunsă în expresia emblematică destinului nostru de țară aflată la răscruce de drumuri și de interese: ”în condițiile de atunci, mai mult nu se putea face”.

ADI CRISTI