RELELE MARI ALE DIHONIEI

Se pregătesc cuțitele, iartaganele și nopțile albe, dedicate acestor arme tăioase, cum mai poate istoria să rețină pasaje din creșterea și descreșterea civilizației moderne și post-moderne. Redevenim importanți, chiar dacă umila noastră calitate de cetățean nu ne ia în seamă într-atât încât să fim importanți și căutați la identitate, atât cât este necesară ținerea de minte.

O dată la patru ani suntem importanți, căutați, solicitați la o minim ascultare. Ni se prezintă Paradisul, modalitatea prin care putem ajunge în Grădinile Edenului, dar nu în ceruri, ci aici, pe pământ, culmea, în imediata noastră apropiere, chiar în cartierul în care locuim și pe care niciodată nu l-am bănuit că ar putea să fie și casa îngerilor, serafimilor sau a arhanghelilor. Toate aceste tentații au o strânsă legătură cu promisiunile electorale ce se pregătesc acum să curgă din tolba programului de guvernare.

Suntem în pre campania electorală, pentru alegerile generale, care va începe pe 11 noiembrie 2016, moment în care lupta pe scena politică va intra în legalitate. Deocamdată, suntem în situația stropşirii unuia în fața celuilalt, de regulă adversari politici confirmați de traiectoria fiecăruia în direcții opuse, chiar și după limpezirea câștigătorilor și învinșilor. În această situație am fost de 26 de ani. Ne-am tot adunat și ne-am tot pupat, ne-am cunoscut și ne-am   împrietenit la fel de fel de întâlniri propagandistice, cu gândul că cineva va da mai mult, va fi mai credibil, mai pe placul majorității, astfel încât, atunci când se va trage linia și se vor aduna voturile, cel care va primi cele mai multe să fi și cel care poate fi de folos amărășteanului.

Continuăm să vorbim despre arhitectura supraviețuirii și nicidecum despre un nivel de trai care să ne asigure cel puțin o viață decentă, în consonanță cu stadiul de dezvoltare al celui de-al doilea deceniu al mileniului III.

Privim deja Europa, cel puțin, la ea acasă. Nu mai avem nevoie de povești, povestiri, de reportaje din țările dezvoltate ale  lumii. Avem ocazia să mergem direct la sursă. În țară nu avem încă autostrăzi atât cât să ne permită deplasarea în condiții de maximă civilizație. Nici drumuri rapide nu avem atât cât să ne permită traversarea României. Putem foarte bine să mergem pe autostrăzile lumii, beneficiind de ele ca și cum ar fi fost construite și pentru noi. Nici aeroporturi internaționale nu avem de calitatea celor din străinătate, dar le avem acolo, în Spania, Italia, Anglia, Germania, Olanda sau oriunde avem de gând să mergem, să călătorim sau să lucrăm, totul e să ne deplasăm spre vest și nu spre estul Europei.

Suspiciunea la români a atins cota paroxismului. Ni se pare că suntem un neam de bandiți, de mafioți, că toți cei care ajung la putere au de gând doar să ne fure sau după tradiționala sintagmă vampirică ”să sugă sângele poporului”. Orice câștig, care depășește câștigul mediu pe economie, devine unul periculos, greu de argumentat, mai mult rezultatul unei escrocherii, pentru care va trebui să mergi să dai cu subsemnatul înainte ca cineva să înțeleagă că banii câștigați la modul cinstit nu au cum să provoace invidie, ură, răzbunare de orice fel.

Acuzații de acest gen sunt descurajatoare și descurajante, construite pe principiul ”lasă că se sperie și fug!”, astfel încât sistemul să poată funcționa mai departe, să nu fie tulburat în metehnele și obiceiurile aduse deja la nivelul tradițiilor.

Politica devine astfel, în aceste condiții de presiune directă asupra celor care nu ascultă la ordin, o periculoasă aventură, un salt mortal în necunoscut, asupra căruia se mai apleacă doar inconștienții, aventurierii sau temerarii, aceștia din urmă având toate calitățile celorlalți doi competitori.

Între timp, guvernanții încearcă să strice jucăria din Palatul Victoria, de parcă aceasta ar fi fost un ”palat de nisip”, supus demolării la fiecare asfințit. Avem această insecuritate care ne urmărește ca o obsesie, alegându-ne temele preferate din zona catastrofelor. Vedem peste tot catastrofe. Suntem înconjurați de cei care ne doresc răul, fără însă a fi în stare să le punem călcâiul pe aortă, chiar și numai pentru că ei sunt ei care ne țin țintuiți la pământ, să nu mișcăm mai mult decât ne dau ei voie. Ei fiind cei care ne doresc binele, cei care ne păzesc de relele mari ale dihoniei.

ADI CRISTI