Parcă niciodată moartea nu ne-a înconjurat într-atât de strâns, încât să simțim pe propria noastră piele îmbrățișarea rece, umedă și molipsitoare. Vorbim la intervale de săptămâni sau de zile, de disparițiile nemiloase și incredibile ale lui: Beligan, Moraru, Pascu, Papaiani sau pre numele lor de botez: Radu, Marin, Gyuri, Sebastian.
Dacă vorbim doar despre aceștia ar trebui să luăm seamă că au dispărut nu doar patru actori, monștri sacri incontestabili, ci, mai ales, să simțim că ne-a dispărut copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea, timpi în care am fost urmăriți și dominați de geniul fiecăruia dintre ei. O dată cu moartea acestora ne-au dispărut și părți semnificative din viața noastră, a celor care am rămas deocamdată să ne facem semnul crucii, întru iertare și binecuvântare.
Suntem pe cât de insignifianți în fața Universului, pe atât de importanți în fața clipei, care se cere a fi trăită, așa cum se mai cere a fi stropită floarea sau iarba acelui loc plin de verdeață, din care drum înapoi nu avem, dar care ni se potrivește mai bine decât ni s-au potrivit urcușurile și coborâșurile unei vieți ce nu a fost niciodată așa cum e locul în care au ajuns sau vom ajunge: ”În loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală ce a săvârșit el cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească; Numai Tu singur ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul tău este adevărul.”
Nu mai avem timp să ne îngropăm amintirile. Nu mai avem timp să ne așezăm tihnit și să ne răsfoim tăcerile și bucuriile dătătoare de clipe trecute, de care suntem legați într-o firească vârstă de iubire, de pagini în mijlocul cărora viața ne-a desenat șoptit pe fiecare, eliberându-ne de stridențele și vulgaritățile gesturilor spectaculoase, păstrându-ne în acea tonalitate a cântecului grav, demn, sever dar cald, prin care indiferent de cine suntem ne păstrează în ochii semenului atât cât dispariția noastră să-i producă o lacrimă la despărțire.
Indiferent de câtă piatră avem în noi, indiferent de cât metal ni s-a topit pe șira spinării, în astfel de momente totul în noi se topește, totul în noi devine fluid, curgând sub formă de șir de oameni tăcuți și aplecați, conturând astfel ultimul drum, simbolic, dar și dureros prin părerea de rău că încă un om bun ne-a părăsit, încă un cunoscut s-a dus la ”poporul stelelor”, cum mai spune morții poetul Daniel Corbu.
Suntem neputincioși față de ceea ce am fi dorit noi să facem în fața ultimei repugnanţii, la fel cum suntem de doritori de viață multă, fără a avea pretenția să fie veșnică, dacă nu s-ar putea și așa ceva. Nu știm unde să ne oprim, așa cum nu știm cât mai vrem să trăim, atâta timp cât dorim ca sfârșitul să ne fie lăsat la voia Domnului. Cât va dori Dumnezeu să ne țină pe pământ, dacă s-ar putea cât mai mult, chiar să ne uite în viață așa cum ai uita un număr de telefon sau o adresă.
De fiecare dată când ne mai moare cineva drag nouă, în fața căruia o viață de om ne-am ridicat în picioare și l-am aplaudat, avem parte nu doar de tristețe, nu doar de mâhnire, ci de o scurtă întrebare: De ce el? De ce el să fie cel luat când pe marginea vieții sunt atâți rătăciți, sunt atâți suferinzi, sunt atâți…Și ne oprim în mijlocul acestui gând nemilos și nedrept. Cine suntem noi să facem schimb de destine, doar pentru a ne salva preferințele? Doar pentru a ne pune la adăpost zeii pământeni, ce au făcut din viața noastră ode adevărate de bucurie.
Nu avem nici un drept să ne ”schimbăm morții”, să decidem că nu cutare ar fi trebuit să moară, ci cutărică, mult mai mic și mai neisprăvit, decât cel care a ținut respiraţia tăiată unei țari întregi de admiratori. Poate și de aceea, în astfel de momente, ar trebui să fim mult mai rezervați, mult mai atenți cu ceea ce spunem, atâta timp cât cuvântul are forța de penetrare a glontelui și, asemenea acestuia, nu mai poate fi retras, nu mai poate fi întors în țeava din care a plecat.
Suntem vii sau suntem morți?! – totul depinde de felul în care ne-am imaginat că viața poate fi trăită, chiar dacă ajungem să fim morți, dar să rămânem vii sau vii fiind să fim doar morți.
ADI CRISTI