24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne apropiem de începerea oficială a bătăliei. Se pare că va fi un adevărat război. O încrâncenare pe viață și pe moarte. O luptă până la exterminarea dușmanului, poate pentru totdeauna, uitându-se că, de fapt, alegerile electorale nu sunt decât o întrecerea de idei, de programe, de soluții, ce au în profunzimea lor schimbarea vieții cetățeanului în mai bine. Evident că, o astfel de schimbare nu se face cu sânge, cu victime, cu eroi căzuți la datorie, atâta timp cât suntem încă pe pace, chiar dacă rușii ne tot gândesc, în termenii victimelor inevitabile ale unui atac necesar pentru siguranța lor, sfârșitul.
Deveselu a reușit să-i apuce de cap mai rău decât cea mai violentă durere, încercând să ne trezească, să ne dea șansa de a fi puși să scoatem cu mâinile noastre castanele fierbinți ale timpului prezent, incredibil și greu de înțeles, atunci când încercăm să ne privim în context global, european, dacă nu mondial. Nu vom câștiga nimic dacă ne vom păstra capul în pământ, dacă ne vom lăsa dominați de nimicnicia proiectelor noastre naționale și nu vom încerca să ne regăsim în dimensiunea încleștărilor mondiale, la care suntem parte, cu sau fără voia noastră. Degeaba vom reuși să mulțumim doctorii și profesorii cu noile salarii majorate, dacă țara va fi aruncată într-un război, care nu are nici o șansă să dureze până a doua zi, sfârșitul lui și al nostru fiind aproape instantaneu cu explozia nucleară, căci dacă va începe ceva, acel ceva va fi și sfârșitul.
Este mult prea simplu să trecem mai departe, să luăm astfel de lucruri în derâdere sau chiar ”în balon”, atâta timp cât în cazul în care greșim, în cazul în care putem fi condamnați pentru superficialitate, nu vom mai avea timpul necesar unei reveniri. Nu vom mai avea de bandajat o rană de suliţă sau de glonte, o rană de grenadă sau chiar de schijă de bombă. Vom fi puși în situația de a nu mai avea cu ce să respirăm, nu vom mai avea plămâni sau rinichi, inimă sau ochi. Vom fi goliți de simțuri, vom fi arși pe dinăuntru, vom fi pur și simplu carbonizați, dezbrăcați până la nivelul unui schelete strălucitor, ca o amintire a ceea ce am fost, un înfricoșător morman de oase, lipsit chiar și de mult hulita debara a lui Horia Roman Patapievici.
O astfel de grozăvie este ascunsă sub preșul interesului nostru imediat, spațiul strâmt în care sunt înghesuite, este adevărat, tot felul de mobilier vechi și plin de carii, pe care au stat așezate mulți ani nivelul de trai al românilor, viitorul acestora, hoția și nepăsarea, lehametea și ignoranța, toate asezonate cu voința știrbită a cetățeanului de a-și cere drepturile citite și recitate din legile care îl fac să creadă că nimic nu este mai presus decât drepturile și libertățile cetățenești.
Vorbim, din patru în patru ani, de salariile mizere pe care le câștigă majoritatea românilor, descoperiți în provincii istorice, încarcerați parcă în meserii de altfel onorabile și necesare societății, precum acelea de medic, profesor, funcționar al statului etc. În același timp, pentru a exista și un sistem de referință, salariile greu de exprimat ale înalților funcționari publici (miniștri, parlamentari, președinte de țară, președinții celor două camere parlamentare) la care fiecare simplu cetățean își poate raporta câștigul său lunar, dovedindu-se cât de mic și cât de mărunt este el, câtă umilință trebuie să îndure în aceeași țară în care se spune că omul ca cetățean se bucură de aceleași drepturi și libertăți, indiferent de poziția sa socială, atâta timp cât, tot în Constituție stă scris că nimeni nu este mai presus de lege, toți fiind egali în fața ei. Tot în legea fundamentală a țării stă scris și faptul că societatea în care trăim este una socială, în care statul își asumă rolul de a nu permite ca să existe oameni care să moară de foame, care să moară în frig, care să moară din cauza lipsei unor mijloace care să-i permită un venit minim garantat, un loc de muncă și un loc în care să aibă unde să doarmă, în fiecare noapte. Deja nu mai vorbim despre categorii sociale, nu mai vorbim despre profesii sau despre zone mai mult sau mai puțin dezvoltate. Suntem puși în situația să vedem că România este grav bolnavă, fiindu-i afectate toate organele, oasele și epiderma, creierul și toate simțurile.
Ne îndreptăm spre acea lună de campanie electorală, spațiul și timpul în care ar trebui să fim pregătiți de un bombardament nemaiîntâlnit, în urma căruia vom fi nevoiți să alegem ceea ce mai rămâne în picioare, vii, mișcători, greu de îngenuncheat.
Poate ne va fi mult mai ușor să ne alegem viitorul, cu atât mai mult cu cât am învățat până acum să deosebim ziua de noapte, binele de rău și, mai ales, hoțul de păgubit.
ADI CRISTI
