STATUL CRIMINAL

Oamenii au ieșit în stradă. De această dată organizat, sub pălăria mișcării sindicale și nu prin convocări pe la colț de stradă și de galerie. Un miting autorizat este de fapt un miting asumat, întru respect față de lege și mai ales față de cei pe care manifestanții îi reprezintă. Într-o astfel de situație, care exclude din start hăhăiala și liberul arbitru, lipsa de responsabilitate, și a bunului simț (mascat de drepturile și libertățile cetățenești, la liberă exprimare), rezultatele protestului nu pot fi cuantificate de simpla tăcere a guvernanților, de datul din umeri și din buze (într-o mișcare măruntă, cât să încapă înjurătura de rigoare). Deja poate fi invocat dialogul între părți, între guvernanți și reprezentanții oamenilor muncii, a celor care de fapt sunt alegătorii, cei care i-au urcat pe podiumul majorității politice pe cei care sunt acuzați astăzi de derapaje ce duc la îndepărtarea de promisiunile electorale. Cel puțin așa se observă din tabăra celor care au ieșit în stradă, pentru a protest. De fapt pentru a atrage atenția. Primul Ministru Mihai Tudose iese la explicații în mijlocul mulțimii, după fireștile consultări cu sindicatele.

Nu voi comenta ce s-a câștigat și ce s-a pierdut în urma acestui prim miting organizat după rigorile impuse de lege. Vreau doar să constat că dialogul ar trebui redescoperit. Dialogul și compromisul devin astăzi foarte necesare, chiar indispensabile ieșirii din corzile poliției politice, mult prea vizibilă, mult prea agresivă.

Relația dintre Putere-Opoziție a fost prelungită din spațiul politic în cel public, depopulat de reacția societății civile, mare parte din ea înregimentată în rândurile intereselor pur economice ale celor care și-au făcut milă de țara noastră, venind în spațiul mioritic să facă bani, bani mulți și mai puține afaceri, de pe urma cărora să beneficiem și noi, prostolanii, cei care i-am adus cu pâine și sare la noi în bătătură, dându-le voie să ne fure până la sarea și apa din care mai reușeam și noi la durere să ne dăm unul altuia lacrimile bogățiilor naturale.

Suntem debusolați. Avem stricată direcția. Nu mai reacționăm la reflexele parcă atrofiate sau intimidate de schimbările bruște, cărora le cădem pradă, ca victime colaterale.

Avem căderea de a ne întreba, dar și aceea de a nu acționa, dar nu pentru că ne-ar ascunde cineva pantofii, ci pur și simplu pentru că sunt unii dintre noi care continuă să arunce în WC cheia de la ușă, obligându-ne fie să rămânem în casă, fie să sărim geamul, indiferent la ce etaj ne-am cumpărat apartamentul.

Această modalitate de a ne numi participanți la treburile importante ale țării ne face să fim beneficiarii tuturor neînțelegerilor, deformărilor, spasmelor pe care visele noastre ni le provoacă sub formă de reacție firească a ceea ce se întâmplă la timpul prezent. Am ajuns un popor de oameni prezenți, fără ca această prezență să mai însemne ceva. Nici măcar postura de martor ocular nu ne mai este atribuită, atâta timp cât suntem obișnuiți să privim cu ochii închiși, să strigăm cu gura ferecată, să lovim aerul cu mâinile încătușate. Revolta noastră se consumă doar la urechea celui de lângă noi, şoptită. Nu ne pasă dacă deranjăm, dacă atragem atenția, ci pur li simplu vorbim șoptit pentru că vocea noastră a fost adusă în acest hal fără de hal de efortul pe care a trebuit să-l facem pentru a nu fi acoperiți în continuare de vuietul străzii, de ”brigăzile artistice” plătite pentru a face mult zgomot pentru nimic, încercând astfel să acopere adevăratele țipete de durere sfâșietoare. ”Ne iubim fără dragoste și ne urâm fără motiv” – devine astfel diagnosticul pus după acest consult de urgență a realității, din ce în ce mai incandescente.

Diagnosticul nu ne absolvă de răspunderea pe care fiecare ar trebui să ne-o asumăm, de la procuror la șef de stat, de la angajat la patron. Nu suntem dușmani sau nu ar trebui să ne comportăm ca atare. Am uita se pare ce înseamnă nu numai dialogul, nu numai răbdarea de a-l asculta pe cel de lângă noi, ci pur și simplu am uita să fim oameni. Am uitat că o promisiune făcută trebuie onorată, că o bătrână de peste 90 de ani nu poate fi purtată ca un colet 400 de kilometri în fața procurorilor pentru ca bătrâna să invoce simplu și la subiect un articol elementar din codul de procedură penală, prin care ea, în calitate de martor, are dreptul de a refuza să depună mărturie în cazul nepoatei sale anchetate. Cine sunt acei procurori care sună copiii inculpaților să-și anunțe părinții să vină la DNA (sic!) Nimeni nu a reacționat. Nici un CSM, nici un Parchet General, nici o Inspecție Judiciară, nici un partid politic, nici o comisie parlamentară, nici o asociație de protecția drepturilor minorilor! Doar presa a rămas singură pe câmpul de luptă cu aceste racile ale fascismului, a rămas să se lupte cu aceste crase reacții inumane, în care ura ne rasă devine totală, după cum au fost școliți cei care ne asigură apărarea legii, după metodele staliniste. Ne îndreptăm cu pași repezi spre ceea ce a construit Iosif Visarionovici Stalin, statul criminal!

ADI CRISTI