ORBIŢI DE FURIA POLITICII

Ţara se mişcă. România este vie, de la atacurile grobiene ale lui Sorin Roşca Stănescu la sentinţele pe care instanţele de judecată le-au dat în ultima vreme, aruncând pur şi simplu în aer scena politică.

Dacă declaraţiile belicoase ale senatorului liberal pot fi „trase de urechi”, pe considerentul că au sfidat sau ignorat un „protocol de coabitare” a celor două mari partide ale USL (PSD şi PNL), despre calitatea sentinţelor dictate de ultimul complet de judecată, asigurat de magistraţii de la Curtea Supremă de Casaţie şi Justiţie a României, nu avem a ne pronunţa, decât la modul emoţional. Doar aşa pot fi motivate, şi acceptate chiar, lamentaţiile celor care l-au plâns pe Adrian Năstase sau care îl plâng acum pe George Becali, pentru pedeapsa pe care a executat-o, respectiv pe care trebuie să o execute.

Ţara se mişcă. România este vie. Între dreptate şi nedreptate suntem obligai să trăim, să luăm parte la strălucire şi la mizerie, singurele limite care ne atrag atenţia, care fac rating la televizor.

Avem dreptul de a alege, de a „butona” telecomanda până când stabilim aceeaşi lungime de undă cu preferinţele şi, mai ales, cu apetitul nostru pentru un stil anume, pentru un „ton la cântec”, care ne face să ne includă şi pe noi în această producţie corală.

România este din ce în ce mai divizată, mai controversată, mai plină de uimiri faţă de ceea ce se întâmplă cu noi, faţă de ceea ce se întâmplă în ţară, dar mai ales, faţă de ceea ce se întâmplă cu vieţile noastre.

Există în comportamentul nostru ca popor un sentiment de fraternizare cu cel culcat la pământ. Victima tot timpul a produs un sentiment de compasiune în sufletele celor mulţi. O sentinţă dată de instanţa de judecată tot timpul nedreptăţeşte pe cineva, Tot timpul produce satisfacţie şi durere, tot timpul va avea împreunate cele două stări fundamentale ale omului, agonia şi extazul.

Scena politică dâmboviţeană, explozivă şi instabilă, nu face altceva decât să inducă un flux emoţional asupra unor fapte reci, seci, pe care viaţa le-a pus faţă în faţă cu dramele fireşti, de altfel, într-o lume aflată şi ea într-o permanentă mişcare.  Bănuiala de răzbunare politică este aproape inevitabil folosită pentru toţi cei care nu au reuşit,  pe calea completelor de judecată, de la Judecătorie la Curta Supremă de Casaţie şi Justiţie să-şi dovedească nevinovăţia. Ceea ce au reuşit să impună până astăzi aceste sentinţe definitive şi irevocabile se referă, inevitabil, la forţa reală a Justiţiei, care, iată, nu poate fi influenţată nici de Dumnezeu şi nici de Satan.

Cele peste 6000 de rugăciuni ale lui George Becali nu l-au ajutat să-i convingă pe cei cinci judecători de la CSCJ că este nevinovat. Mai mult, concluzia la care a ajuns deputatul independent , după ce a aflat că a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare, a fost stupefiantă. Gigi Becali a constatat resemnat că Satana l-a învins, că statul român a ajuns să fie subjugat de aceste forţe negre ale Diavolului, atâta timp cât el, alesul lui Dumnezeu, cel care a făcut atâtea acte de caritate în numele Atotputernicului, de la călugării de pe Muntele Athos, la cei urgisiţi de stihiile naturii, de la Galaţi sau din sudul ţării, a miilor de năpăstuiţi de soartă ce s-au tot perindat pe la porţile „Palatului”.

Ţara se mişcă. România este vie. Suspiciunea încă mai are zile de trăit pe umerii românilor, din ce în ce mai dezorientaţi, din ce în ce mai orbiţi de furia politicii care menţine ţara într-o gravă schismă, ce atacă încetul cu încetul substanţa fundamentală a încrederii cetăţeanului în sistemul de valori autentice.