24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Astăzi ne întâlnim cu Magistrul Mihai Ursachi. La aniversarea celor 76 de ani, pe care i-ar fi împlinit Marele Pelican, ne aducem aminte dintr-un reflex condiționat, de acel ”om din Te cuci, care avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”. Vorbim aici despre poemul „Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea pelican”, poem ce a devenit emblema creației ursachiene, chiar dacă pe nedrept ar restrânge profunzimea discursului liric al filosofului Mihai Ursachi la această zonă aparentă a absurdului. Un absurd citibil cu glas tare, conform cu ceea ce ochiul poate să gândească și mintea să vadă, de la simpla fotografie la căderea în abisul sensurilor nu neapărat ascunse, cât mai ales redate în strălucirea inutilității gesturilor, de altfel teatrale și pline de conținut.
Din mahalaua Țicăului a venit peste Iași Poetul, cu aura cabotinului, al celui care știe să-și adune pașii pe drumul ce taie orașul de-a lungul coloanei sale vertebrale, din Țicău și până-n Piața Unirii, de regulă la aceeași oră a dezmeticirii după-amiezilor, traversând solemn spațiile, fără a se opri din curgerea sa lină, chiar și atunci când împărțea saluturi în stânga și-n dreapta, cunoscuților ieșiți în cale.
La un moment dat această descindere a început să facă parte din peisajul orașului, asemenea copacilor mișcători sau umbrelor clădirilor așezate pe jos, la anumite ore. Era un ceva care umplea fotografia clipei, dinamizând-o, chiar dacă mersul Magistrului semăna cu o plutire, adiere, pană de Pelican lăsată vântului să deseneze mișcarea, asemenea dansului ajuns la capăt de zbatere în palmele contorsionate ale dansatoarelor, încercând astfel să stilizeze zborul, dar și prăbușirea.
Mihai Ursachi a ajuns, într-un final, să facă parte din nervul care ținea de spiritul poeziei, în orașul care l-a fascinat pe Mihai Eminescu și l-a întemeiat pe Ion Creangă, a cărei bojdeucă avea să-i fie Marelui Pelican o vecinătate de care nu putea să facă abstracție. Nu avea cum să creadă că Bădița Mihai nu și-ar fi imaginat el că un nou Mihăiță avea să-i calce pe urmele din Țicău, în trecerea spre cartea limbii române. Nimic nu s-ar mai fi potrivit dacă Mihai Ursachi ar fi rămas doar absolventul de Filosofie al Universității Al. Ioan Cuza din Iași.
Poezia l-a salvat, salvându-ne, în același timp, și pe noi, cei care astăzi continuăm să-i nemurim poezia. Pentru el și pentru noi fie are din poemele sale este un îndemn din categoria ”Scoală-te, Lazăre și umblă!” Mihai Ursachi a scris poemul Ce mai pasăre, găsindu-ne acasă la el, lângă ceașca cu ceai și vioara la care își exersa poemele: ”Lazăre, Lazăre, / scoală-te, Lazăre, / s-auzi ce mai pasăre / în lanul de mazăre. // Cuc de pripas, / mult cântă cu haz; / cuc janghinos, / mult cântă duios: // cu arcuşul de tămâie / pe-alăuta de-alămâie; / cu bagheta de cristal / pe vioara de opal”.
Sub pojghița cabotinismului din el, Magistrul și-a zidit durabila poezie, zid inexpugnabil, gândit să reziste vremurilor, dar care avea căldura și candoarea necesarelor rugăciuni, folosite doar la frăgezirea timpului, la nivelul clipelor nemuritoare, a secundelor care ne împlinește strigarea: Eli, Eli Lama Sabachthani. Aici Mihai Ursachi are decența și smerenia de a nu intra forțat în tainele rugăciunii: ”Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi…/ Căci la picioarele sale nu au să plângă / aducătoare de mir, / şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea…/ În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară / şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii / şi smirnă. / Părintele său îţi întoarce privirea în nouri / când el, dându-şi sufletul, roagă iertare… // O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte, / nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n / orgii de garoafe aprinse… Iar cele trei lacrimi / nu s-au făcut măgărint. //Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.
Mihai Ursachi a reușit să treacă în lumea de dincolo răstignit pe poezia sa, care, la rândul ei, ajunge să fie din ce în ce mai întinsă, cum doar apele Mării Sarmatice reușiseră să ne acopere începuturile, în această parte de lume, oferind sensibilității noastre de trestii gânditoare șansa de a ne eterniza trăirile prin versurile celor deja eterni.
Poezia ar trebui acceptată ca fiind forța cu ajutorul căreia reușim să traversăm deșerturile clipei, fără a ne îndepărta de pașii care ne poartă, păstrându-ne drumul, calea cea dreaptă, în afara rătăcirilor.
ADI CRISTI
