24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Din nou ţara se luptă cu apele. Partea de sud, zonă prin care ne spală Dunărea tălpile, este intrată din nou sub ameninţarea codului portocaliu de inundaţii. Ieşirea din iarnă în ultimii ani se face prin inundaţii de proporţii. Topirea zăpezilor încearcă să poarte vina acestora, chiar dacă aceasta nu a fost descoperită de „specialiştii” în astfel de diagnostice. Zăpada se topeşte de când a căzut pentru prima oară pe aceste teritorii, gândite a se întrupa din răscrucile de drumuri.
Niciodată nu noi am fost acei care „am ieşit în cale”. Din totdeauna noi am fost aici, alţii fiind cei care au încercat să ne întrebe „dacă nu am văzut cumva un cal maro trecând prin împrejurimi”. Avem sau nu avem zăpadă, avem sau nu avem ploi, avem sau nu avem de lucru, primăverile la noi s-au obişnuit să înceapă cu inundaţii majore, cu inevitabilele parcă revărsări de ape peste toată agoniseala celor care „s-au pus în calea apelor”, cu case, gospodării, familii. Avem şi specialişti care ne tot aduc aminte că acest rău nu este o pedeapsă divină, ci o consecinţă a ceea ce întâmplă cu noi, surprinşi faţă în faţă cu Natura. Nu de puţine ori ne aducem aminte, în astfel de situaţii limită, că nu este bine să defrişăm pădurea, nu este bine să excavăm albia râurilor pentru a scoate balast, aşa cum ne dăm seama că nu este bine să nu ţinem cont de zonele inundabile ale luncilor, teritorii ce ar trebui lăsate să funcţioneze ca zone de tampon, de liniştire a apelor ajunse să iasă din albii la vreme de revărsare.
Natura nu poate fi minţită, chiar dacă ea poate fi considerată cel mai răbdător şi mai înţelegător partener. Niciodată nu ai cum să-ţi baţi joc de ea, să o minţi, să o ignori, să crezi că tu, omul, cuceritorul, ai reuşit să o stăpâneşti, să o subjugi, să o dresezi, „să o pui la treabă”. Este doar un exces de infatuare, o demagogie ieftină, un clip publicitar de proastă calitate, prin care încerci să declanşezi o competiţie din categoria „purice contra elefantului”. De fapt, există în această măsură un paradox. Natura nu te-a învins, nu te învinge şi nu te va învinge niciodată. Natura, prin forma ei de organizare este concentrată în a da viaţă şi nu în a face rău. Confruntarea dintre om şi Natură este o dispută falsă sau insignificantă. Omul care suferă în preajma Naturii o face exclusiv din vina lui. Este ca şi cum ai învinovăţii curentul electric pentru răul pe care ţi-l face în momentul în care tu te-ai decis să bagi cuie în priză. Cel care îşi face rău este omul însuşi, cel care nu vrea să ţină cont de adevărul simplu şi exact, legile naturii nu le votează nimeni, nu le negociază nimeni, ele pur şi simplu există pentru a fi luate în seamă, pentru a fi doar respectate aşa cum respectăm nevoia de a respira pentru a trăi.
Este nevoie de o nouă întoarcere înspre Natură. De o nouă conciliere a noastră cu spiritul Naturii. Avem nevoie de această tăcere în aerul liber, pentru a reuşi să ne auzim, să ne aducem aminte că existenţa noastră nu poate fi motivată decât în contextul Naturii, al legilor acesteia, locul nostru fiind bine definit, în acest imens puzzle al evoluţiei. Se spune că, pe această scară a evoluţiei, noi, cei de azi, încă mai străbatem drumul între maimuţă şi om, fără a reuşi să devenim cu adevărat oameni. Încă mai avem de muncit la lucrarea divină, încă mai avem de construit spiritul care ne detaşează decisiv de instinctul animal, dominant încă în atitudinea şi mai ales în comportamentul nostru faţă de viaţa de zi cu zi. Conştientizarea faptului că nu noi suntem deasupra Naturii, dar şi a realităţii că până a ajunge lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu mai este mult de îngenunchiat, mai sunt multe mii de tălpi de spălat, poate fi un lucru bun, care să ne dea speranţe că suntem pe drumul cel bun, de la om la maimuţă sau de la dorinţa divină la omul propriu-zis.
