VERIŞOARĂ CU ELENA UDREA

Există în imediata noastră apropiere un reflex condiţionat care nu ne lasă să trecem în linişte strada, fie că mergem în direcţia bună sau într-o direcţie greşită. De mai bine de 20 de ani suntem astfel puşi în faţa unei oglinzi uriaşe, încercând să ne descoperim, să ne întâlnim cum ne mai întâlnim în oglindă atunci când ne aranjăm păru, sau nodul la cravată, colierul sau cât suntem panicaţi că a mai înflorit un coş din epiderma noastră fină şi atent îngrijită. De această dată „în ceea ce privim” nu pare a fi o oglindă normală, în care să ne recunoaştem, să ne scoatem unul altuia limba sau să facem din ochi ştrengăreşte. Privim în gol sau în neunde, privim înspre ceea ce am fi dorit noi să găsim.

Privim înspre speranţa pe care ne-a dictat-o, într-o spectaculoasă „temă pentru acasă”, USL fără a vedea ceea ce ar fi trebuit să vedem.

Privim înspre şansa de a avea o Justiţie care să ne apere, nu să ne bage la puşcărie, doar pentru că cineva „de acolo de dus” doreşte acest lucru. Privim înspre locul în care ar fi trebuit să întâlnim  „siguranţa zilei de mâine” şi în locul acesteia găsim un bilet pe care stă scris: „Vin imediat”.

Privim în ochii „următorului pas” şi nu ne rămâne decât să constatăm că acesta este închis, fără a şti dacă pentru totdeauna sau doar pentru că cineva din fruntea noastră a aţipit puţin.

Privim şi nu ne vine să credem ceea ce şi vedem în locul a ceea ce ar fi trebuit să ne apară astăzi în faţa ochilor. Acelaşi tablou dezolant al învrăjbirii, aceeaşi neşansă a fiecăruia dintre noi de a nu ne regăsi în proiecţiile pe care optimismul acelui decembrie 2012 îl acorda speranţei că suntem în stare să facem şi o altfel de politică.

Şi, iată că, după şase luni „de 70%” nu avem ce să constatăm că s-a schimbat fundamental în ţară, decât nişte nimicuri, pe ici pe colo. Nimic din substanţa acuzelor, cu ajutorul cărora USL a reuşit să întoarcă o ţară întreagă împotriva celor care s-au dovedit a fi vinovaţi, nu a fost diluată, nu a fost combătută, nu a fost înlăturară. Aşa cum astăzi, după 23 de ani, sunt descoperite legi comuniste, ce fac jocurile într-un regim democrat, lăsând cetăţeanul din nou la dispoziţia procurorilor, de exemplu şi nu invers, aşa cum stă scris şi în Constituţie, despre rolul puterii judecătoreşti, tot aşa se poate constat că există în continuare acea frică paralizantă a cetăţeanului atunci când constată că drepturile sale nu-i sunt recunoscute şi nici apărate, statul continuând să-l subjuge, să-i ia totul, indiferent dacă el greşeşte sau nu. Batjocura faţă de cetăţean este în continuare la ea acasă, într-o inerţie greu de demonstrat, greu de explicat, greu de ignorat.

Privim înainte, acolo unde ar fi trebuit să fie orizontul, catargul corăbiei şi nu vedem decât întunericul de nuanţa celor fără de speranţe.

Trebuie să recunoaşte cu amărăciune, fără a ne considera nerăbdători că şi în 2012 s-au servit gogoşi şi minciunele de toată lumea.  Nu ştiu dacă acesta să fie destinul nostru mioritic, nu ştiu care va fi reacţia „de ultimă oră” a României, dar nu văd ce ar mai putea să  aprindă o lumină sau o luminiţă atunci când la anul, ţara va fi din nou chemată la vot pentru…

Într-adevăr, pentru ce?

Pentru a alege parlamentarii europeni ai României, pentru a-l alege pe Preşedintele României?!”

Hai să fim serioşi! La aşa clasă politică românii ar trebui să stea 100% acasă, să facem un bine Europei să nu-i mai trimitem nici un euro-parlamentar la Strasbourg.

Cât priveşte preşedintele ţării se pare că coabitarea i-a dat din nou aripi lui Traian Băsescu, într-adevăr, singurul preşedinte pe care îl merităm, aşa cum merităm „o bătaie soră cu moartea” şi verişoară cu Elena Udrea.

ADI CRISTI