DIN CUCUTENI ÎN EUROPA

Adi Cristi

Încercăm pe toate căile şi „din toate poziţiile” să ne explicăm ce rost mai are cultura într-o lume în care facilul, preţiozitatea, superficialul stăpânesc toate pârghiile mişcării sau aproape pe toate, pentru a nu fi, la rândul nostru, exclusivişti.  Avem această tendinţă de a aburi fereastra prin care privim în realitate, chiar şi numai pentru a creşte senzaţia misterului, prin confuzii şi ambiguităţi induse. Ne place să credem că spaţiul cultural este unul destinat aleşilor, că, asemenea funcţionării unui club exclusivist, există reguli şi cutume imposibil de ignorat. Selecţia este una severă, fără compromisuri. Există, deci, o limitare a accesului spre valorile culturale sau în zona în care cultura este la ea acasă, în bucătărie, dormitor, baie sau chiar în living room? Dacă se răspunde afirmativ, nu poate fi decât o eroare gravă, lipsită de vreo intenţie asumată de societate.

Deja oraşul Iaşi, predestinat a fi un oraş cultural, un oraş în care cea mai viabilă expresie materială este expresia sa spirituală, demonstrată a fi aducătoare de profit, face parte din obsesia locuitorilor săi, puşi în situaţia de a conştientiza, prin nedumeririle lor, „Ce este, ce face şi cum se consumă gestul cultural”.

Cultura ţine de foame? – este o altă provocare pe care „talpa ţării” încearcă să o formuleze mai mult pentru a se apuca de „o meserie serioasă”, chiar dacă nimic nu excede culturii, în înţelegerea ei pe car, de această dată, inspiratul Florin Cântec ne-o aduce la masă: „Datorăm apoi romanilor, mai exact lui Cicero, un termen tehnic care a făcut o stranie carieră pe continentul nostru: cultura. Am putea spune că ei ne-au învăţat, după o expresie uşor maliţioasă a lui Andrei Pleşu, „cum să cultivăm valorile altora”.

În excelentul său eseu despre „Chipul Europei” istoricul Florin Cântec reuşeşte să explice de ce este nevoie să înţelegem nevoia de a fi capitală cultural europeană, plecând chiar de la „o ingenioasă definiţie a Europei”,  prin citarea lui Adrian Marino: Europa e mai mult decât un simplu continent. E o paradigmă a civilizaţiei şi democraţiei occidentale, influen­tă şi paradoxală, puternică şi nesigură, unică în felul ei. Una dintre cele mai expresive descrieri ale acestei paradigme, care m-a intrigat şi provocat tocmai pentru că venea de la un intelectual raţionalist, este aceea a lui Adrian Marino, cel care, pe urmele lui Paul Valery, vedea Europa ca fiind „elină în adâncime, romană în extensie şi creştină în înălţime”.

Avem sau nu avem nevoie să fim cuplaţi Europei, spaţiul pe care îl ocupăm deja cu sau fără voia noastră? De ce Iaşii merită să fie, mai mult decât Clujul sau Timişoară, pus într-o astfel de lumină? Poate şi pentru că aceasta, focusată pe Iaşi este naturală, firească, făcând parte din gestul conştient al spaţiului, demonstrat în timp ca fiind locul în care creatorul a fost şi este „la el acasă”. Un astfel de spaţiu, producător de fapte culturale, nu poate fi decât o cetate a culturii. Există şi un punct din care mă despart de Florin Cântec. Dacă pentru el cultura nu poate fi decât apanajul elitei, eu cred că „un oraş cultural” nu poate să existe decât prin capacitatea locuitorilor acestuia de a lua în seamă creaţia, de a nu fi indiferenţi la propunerile oamenilor de cultură. Cu cât spaţiul în sine poate să devină un ambient prietenos cu producţiile culturale, cu atât se poate spune mai simplu că Iaşii, chiar dacă unii cred altceva, a fost şi va rămâne o capitală spirituală a lumii, chiar şi numai pentru că el face parte din acel areal încă din neolitic. Gestul cultural era un gest de mase, al comunităţii. Forţând puţin logica aş putea spune că înainte a fost cultura Cucuteni şi mai apoi a fost Europa.