24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Din vremuri greu de adus aminte, dacă numărăm cei peste 40 de ani ce au trecut deja (cum mai poate să treacă viaţa unui om, pe nesimţite), a revenit la Iaşi cel alungat, pentru a doua oară dintr-un oraş ce ar fi trebuit să-l păstreze, să-i facă „toate mofturile”, numai pentru a beneficia din plin de uriaşul său talent artistic. Pianistul de excepţie, „un muzician genial”, cum avea să-l definească mai târziu marele dirijor Erich Bergel, George Foca-Rodi nu s-a lăsat cotropit de indiferenţă sau de sentimentul răzbunării, a iertat, cum mai poate ierta doar Alesul, revenind în oraşul care l-a izgonit în anul 1976, din pragul unei meritate cariere universitare.
Destinul său a fost acela al veşnicului răbdător Iov, apărat de credinţa supremă în arta sa, pe care a ferit-o de orice ideologie străină sistemului axiologic. Nu a permis nici un fel de imixtiune în ceea ce crezul său faţă de muzică îi dicta, chiar dacă el, răbdătorul, nu ezita să se revolte, nu ezita să ia poziţie faţă de realitatea care îi ataca principiile artistice, dar şi pe cele sociale. Astfel, în 1959 nu ezită să nu se revolte împotriva felului în care a fost înăbuşită revoluţia tinerilor maghiari, gest pe care îl va plăti scump, cu un an de închisoare, dar şi cu întreruperea Conservatorului din Bucureşti, al cărui student era, în penultimul an de studii. George Foca-Rodi nu a ezitat să preia de la tatăl său ştafeta luptei împotriva unui regim politic, care şi-a impus „grija părintească faţă de om”, prin exterminarea lui, dacă acesta nu împărtăşea acelaşi pseudo-valori cu el. „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” – a fost timp de aproape jumătate de veac de singurătate, motivaţia sentinţelor de condamnare la ani greii de puşcărie sau chiar a condamnărilor la moarte. Tatăl său, ţărănist, renumit avocat al Brăilei, a fost închis la Jilava în două rânduri, în timp ce toată averea familiei sale a fost confiscată. George Foca-Rodi a fost nevoit să uite repede frumoasa sa copilărie care a fost oprită brutal la 10 ani, în 1947, când comuniştii au început să-şi arate adevăratele lor intenţii prin care democraţia liberală a început să fie înlocuită de democraţia populară, în care drepturile şi libertăţile persoanelor erau doar enunţate fără a fi respectate.
Părăsim drama familiei celui care va deveni mult mai târziu, pe tărâm american, o revelaţie a compoziţiei şi interpretării pianistice, pentru a nu ne îndepărta de destinul său, pentru a ajunge în 1963, an în care Iaşii l-au primit cu bunăvoinţa acordată de regulă anonimilor. George Foca-Rodi a primind dreptul de a-şi termina studiile la Conservatorul din Iaşi. În cetatea culturii spiritul său prinde din nou aripi, talentul său cucereşte, adună în jur prieteni de o altă factură decât cei care l-au trădat la Bucureşti. Astfel, alături de poeţii Mihai Ursachi şi de Adi Cusin, de actori, balerini, iniţiază un pol de cultură, numit Lunar 11. În fiecare lună, pe data de 11, la Palatul Culturii din Iaşi, avea loc adevărate întâmplări culturale în care un segment aparte era stăpânit de incitantele creaţii la pian ale lui George Foca-Rodi, ce nu erau simple „improvizaţii”, căci, maestrul crede şi astăzi că „a improviza” ţine mai mult de arta prestidigitaţiei decât de acea a profunzimii creaţiei. Or, George Foca-Rodi nu-şi permitea să piardă timpul cu performanţele de a „prestidigita” pe clapele pianului, pentru el sunetul avea valorile profunde ale discursului adresat cu precădere sufletului.
Aventura sa ieşeană se opreşte în 1976, când se vede nevoit să părăsească leagănul prieteniilor sale profunde, într-un oraş care începea atunci să-şi recupereze şi să-şi reconsidere valorile autentice, scăpat dintr-o perioadă neagră şi severă a proletcultismului, dar care va ţine doar cât poate să reziste o scăpărare de chibrit, pentru că, prin anii 1978, începe o a doua noapte a culturii române, mult mai severă şi mult mai intransigentă faţă de cei care vor încerca să acorde libertăţii de exprimare importanţa decisivă creaţiilor lor.
Dar, pentru George Foca-Rodi din 1977 va urma răsplata, visul american, momentul în care valoarea sa va beneficia de protecţia unei democraţii autentice întâlnită pe tărâm american, astfel încât, marele său talent va primit toate onorurile pe care le meritată.
Reîntors la Iaşi după 1989, George Foca-Rodi şi-a recucerit prietenii, a primit titlul de Doctor Honoris Causa, de la Universitatea Apollonia din Iaşi, (poate şi Universitatea de Arte „George Enescu” ar trebui să repete acest gest de bun simţ), a oferit un omagiu componistic marelui dirijor Sergiu Celibidache, dându-ne de înţeles că artistul este cel care are dreptul să strige: Veni, vidi, vici!
