NOI VĂ LUĂM AURUL.TĂCEREA E DE AUR, DECI NIMENI NU PIERDE

Cine ne vrea răul, cine ne dorește binele?  Ce vrem noi de la aceștia, atâta timp cât nu ne este prea clar care sunt unii și care sunt ceilalți? Există deja un cap plecat care ne garantează trecerea firească printre săbiile ridicate deasupra capului nostru, astfel încât pericolul decapitării să fie exclus, să avem păstrată viața în termenii garanției supreme? Pe când noi suntem pregătiți să exersăm acest exercițiul al umilinței (plasat în piața publică de la Bruxelles, acolo unde premierul României, Mihai Tudose, este dispus să-și trimită miniștri să dea explicații Înaltei Porții, polonezii ne dau un exemplu viu de demnitate dusă chiar la extrem, dar care le apără fără nici o rezervă dreptul lor de a sta verticali, atâta timp cât în textul tratatului de aderare la Uniunea Europene, toți suntem invitați în jurul aceleaşi mese, toți suntem egali, toți vom decide, fără a ignora binele poporului căruia îi aparținem pentru a construi un bine colectiv, al Europei. Dacă am îndrăzni să ridicăm ochii și să privim de jur împrejurul nostru, nu cred că va fi surprins cineva să constate că nici măcar bulgarii nu mai acceptă să le fie îngreunată ceafa cu altfel de greutăți decât  a sacilor lor de legume, căci despre unguri și sloveni, despre slovaci,  cehi și polonezi, ce să mai vorbim.

Doar noi, românii, exersăm, fără ca să ne-o ceară cineva, rolul de slujnică, de servitor tocmit cu ziua, astfel încât mai marii europeni să nu greșească atunci când ne tratează, cum altădată își tratau slujnicele de la bucătărie sau de prin grădină.

Mihai Tudose a îngenuncheat de bună voie, acolo unde a fost îngenunchiat Victor Ponta, ajutat atunci fiind de Traian Băsescu, cel care ne-a vândut Angelei Merkel, cum se mai vând floricele și braga, pe la târgurile de vară, cu o inconștiență crasă, specifică celui care nu are nici o picătură de demnitate prin sânge, sau chiar este total lipsit de sânge în instalație. Un fel de cârpă, pufoasă sau buhăită, numai bună de șters praful, care nu zgârie și nici măcar nu lasă urme, după principiul ceea ce nu există nu este, ceea ce nu este nu lasă urme.

Incredibilă situația în care am ajuns, noi cei care am dat tonul revoluțiilor în Europa modernă, cei care am fost de mii de ani pavăză la hotarele civilizației, cei care nu am îngenuncheat nici în fața turcului, nici în fața neamțului, reușind de fiecare dată să fim la răscruce de drumuri un zid, pe care toți care au dorit să-l treacă în fuga calului sau prin focul armei au fost obligați să facă, în cele din urmă, cale întoarsă!

Acum, când am crezut că a dat peste noi ”prietenia între popoare”, acea prietenie adevărată și nu aceea mascată de rapacele spirit bolșevic, iată că, fără ca să ne-o ceară cineva (căci nu s-ar încumeta să facă această prostie!) din propria noastră inițiativă mergem târâș la Bruxelles, pentru a ne arăta temele făcute pe maculator, astfel încât, ajunși acasă să le trecem pe curat, să arătăm astfel lumii cât de europeni cuminți suntem noi, cei de  la gurile Dunării.

Povestea umilirii poporului român, prin dărnicia conducătorilor săi, a atins accentele celei mai acute ale strigătului nostru de durere, căci o astfel de postură nu poate fi explicată decât prin adâncirea rănii până la urlet, până la senzația sfâșierii cărnii de pe os, astfel încât să avem drumul cărnii și drumul oaselor unul în prelungirea celuilalt, unul pe care se vine și altul pe care se pleacă, făcând astfel imposibilă întâlnirea noastră cu noi înșine, întâlnirea oaselor strălucite de vremuri și a cărnii înviermuită vremelnic.

Această metaforă poate să ne explice mai domol situația pe care suntem obligați astăzi să o trăim, dar nu de către dușmanii noștri declarați, ci pur și simplu de cei care ne spun cât de prieteni ne sunt, cât de mari sacrificii sunt în stare să facă liniștea și bucuria noastră.

Aceștia vin din rugăciunea dreaptă și pașnică a credinței, a slobozirii peste noi a cugetului cel drept din zicerea ”Ferește-mă Doamne de prieteni, căci de dușmani mă feresc singur”. Mare căutare au cei care ni se prezintă, după primele cuvinte, ca fiind prietenii noștri de-o viață, chiar dacă atingerea lor a fost o întâmplare recentă, conjuncturală, chiar și la îmbulzeala pe care Înalta Poartă nu a ezitat să o împodobească cu veninul mortal al depopulării noastre de avuția națională.

”Lasă, cu cât veți fi mai săraci, cu atât ne vom înțelege mai bine! Iar, într-o lume globală, vă veți da seama că aurul contează mai puțin decât buna înțelegere sau chiar decât tăcerea voastră, care are toate șansele să fie ea însăși evaluată în aur. Noi vă luăm aurul, voi tăceți, astfel încât, nimeni nu pierde nimic”!

ADI CRISTI