REVOLUŢIONARII ŞI AMATORII REBELI

Ne apropiem încă o dată, a 24-a oară, de momentul în care românii şi-au câştigat dreptul de a fi liberi „în cuget şi-n simţiri”, dar şi în realitate, după 45 de ani de comunism. Atunci, cei care au îndrăznit să se împotrivească regimului totalitar comunist au avut curajul demenţial de a ocupa sediile puterii, pentru a face din România un stat liber, democrat, un stat în care respectul faţă de valoare să schimbe profund arhitectura societăţii româneşti. Din acel moment s-a încercat recuperarea şi punerea în lumină a adevăratelor valori, astfel încât, competiţia să aibă asigurată credibilitatea câştigătorului, desemnat de rigorile sistemului axiologic.

Nici o altă imixtiune să nu împartă cărţile pe masa de joc, să le măsluiască şi să stabilească câştigătorii pe alte considerente decât cele dictate de adevărata competiţie.

Toţi cei care au ieşit atunci în stradă, totuşi, cei care au ignorat posibila reacţie a statului poliţienesc şi care au asigurat victoria Revoluţiei Române de la 1989, sunt, cu sau fără voia celor ce astăzi se trezesc a fi mari judecători, revoluţionarii. Adevăraţii revoluţionari care au dorit şi au obţinut o Românie liberă, democrată, un stat de drept, în care primează respectarea drepturilor şi libertăţile cetăţeanului. Cei care astăzi aduc atingere onoarei acelor oameni, revoluţionarilor, care au riscat totul, unii chiar şi-au riscat viaţa, alţii au fost răniţi, alţii au fost omorâţi, nu sunt altcineva decât detractorii ideii de revoluţie. Revoluţionarii au reuşit să pună presiune pe reflexele comuniştilor, care au funcţionat şi au menţinut ţara, în acele zile de decembrie sângerând, într-o adevărată confruntare armată. Acei revoluţionari sunt de aproape un sfert de veac batjocoriţi, umiliţi, din ce în ce mai mult hăituiţi fie de ignoranţa unor pretinşi comentatori ai evenimentului, fie de securiştii păstraţi în activitate pentru a discredita Revoluţia din România, imaginându-şi-o mai mult sub forma unei lovitură de stat, la umbra căreia s-au aciuat, ca ciupercile, pretinşii „revoluţionari de carton”, adevărate sugative ale drepturilor pe care legea recunoştinţei le conferă acestora.

De 24 de ani, de fiecare dată în luna decembrie, se mai trezeşte un astfel de avorton să-şi exprime aceeaşi obsesie,  ce nu face altceva decât să atace pe acei oameni care i-a obţinut pe baricadele revoluţiei sau în sediile ocupate ale puterii, acest drept de a se exprima liber, de a scrie tot ceea ce cred ei că pot să scrie, fie că acestea sunt aberaţii sau adevăruri credibile,  ce pot fi argumentate. Aceste lovituri ţintite înspre cei pe care, alte state i-au trecut în rândul salvatorilor de naţiune, au menirea de a minimaliza la maxim, până la ridicol, gestul eroic al celor care, dacă nu s-ar fi ridicat în acelaşi timp întreaga ţară, atunci regimul represiv comunist ar fi putut să acţioneze, exact aşa cum a acţionat Securitatea, Miliţia şi Procuratura, pe 14 decembrie 1989, la Iaşi, atunci când a reuşit să-i aresteze pe principalii conducători ai Frontului Popular Român, pentru comiterea infracţiunii de instigare asupra ordinii orânduirii socialiste. Aceeaşi soartă ar fi avut-o şi revoluţionarii de la 22 decembrie 1989, dacă regimul represiv nu ar fi fost surprins de amploarea pe care a luat-o revolta populară, revoltă ce s-a extins instantaneu în întreaga ţară, scoţând sute de mii de oameni în pieţele publice ale oraşelor, în numai câteva ore de la fuga lui Nicolae Ceauşescu cu elicopterul din Piaţa Palatului.

Acum, după 24 de ani, dacă cumva mai există astfel de detractori ai revoluţiei române ar trebui să ne dăm seama că ori este vorba de cazuri izolate de prostie crasă, de amatorism în presă, de jurnalişti mai mult poreclii în această meserie, sau de un proiect de lungă durată, prin care se continuă discreditarea Revoluţiei române, ce a permis acestui spaţiu geografic să funcţioneze ca o placă turnantă pentru Balcani, oferind celor interesaţi o poziţie geostrategică din ce în ce mai des curtată, fie de americani, fie de ruşi şi, mai noi, de chinezi. Există o nevoie stringentă de a menţine în România astfel de focare de infecţie, în care viruşii securisto-tembeli să poată oferi un cadru instabil şi uşor de manipulat. Manipularea prin presă a spaţiului politic intră astfel într-o nouă fază, mult mai complexă în care nivelele de competenţă devin mult mai stratificate, lăsând în ochii lumii doar pe acel gazetar de mică publicitate ce ar putea să fie bănuit de neştiinţă sau chiar de acea naivitate dezarmantă, specifică doar amatorilor rebeli.