GREŞELILE GREŞIŢILOR NOŞTRI

Să mergi şi să te întrebi, „unde voi ajunge?” – nu este o situaţie ieşită din comun. Să ştii unde mergi şi să constaţi că nu ai ajuns acolo – este o mare problemă pentru cel care şi-a ales  calea. Avem tot timpul nevoie de cineva care să tragă de hăţuri, de cineva care să ne spună când greşim drumul, „când o luăm pe arătură”. Această nevoie, ajunsă a fi decisivă în condiţiile dezorientării produsă de „mediul ambiant” este obturată de atitudinea emoţională a celui care crede că „ştie el ce face”, „ştie el cum trebuie să-şi trăiască viaţa”, doar că, „nimeni nu-i mai pune ceva în palmă”, „degeaba mai ţine mâinile întinse”. Ignorarea devine, astfel, eşarfa neagră ce-i leagă ochii, făcându-l să se simtă o noapte pierdută în propriul ei întuneric. Fără a încerca evadări spectaculoase în realitatea din stradă, fără a ne îndepărta de comportamentul firesc al unei zile de muncă, nu putem să mai pactizăm cu grobianismul, care devine obsedant de prezent, de puternic, având deja preferinţele subjugării. Fără să ne dăm seama devenim sclavii propriilor noastre slăbiciuni, demonstrându-ne că suntem atât de naivi, încât şi naivităţii îi este ruşine să mai stea cu noi la masă.

Totul în România acestui început de 2014 încearcă să se revendice tezei „Puţin îmi pasă!” Avem acelaşi preşedinte căruia „puţin îi pasă” de ceilalţi, chiar dacă, sub aspectul unei etici caricaturizate, în stilul său hăhăitor,  vrea să fie înţeles ca unic luptător pentru binele poporului. Toate sacrificiile, toate gesturile profunde de austeritate, ce „au ajuns la os” poporului român, sunt astăzi scoase în faţa naţiunii ca gesturi salvatoare, fără de care nu am mai fi existat decât la nivelul unei populaţii migratoare prin spaţiul european.  Această mentalitate dovedită de-a lungul istoriei noastre zbuciumate ca fiind păguboasă, are ca destinaţie îndepărtatul sau chiar iluzoriul „bine pentru copiii, copiilor noştri”. De pe vremea comuniştilor ne-am tot sacrificat în această direcţie, fără ca invocaţii beneficiari să nu se mai sacrifice, la rândul lor, pentru copiii, copiilor lor. De la observaţia făcută de poetul rus Boris   Pasternak (laureatul Premiului Nobel pentru  Literatură în 1958), conducătorilor de la Kremlin „dacă tot ne sacrificăm pentru generaţiile viitoare, noi când mai trăim?” s-a ajuns astăzi la constatarea că singura destinaţie a acestui sacrificiu perpetuu nu poate fi decât cimitirul din dealul oraşului. Trebuie să fim conştienţi că noi am fost învăţaţi să trăim pentru alţii şi nicidecum pentru noi. Este bine, este rău? O astfel de constatare nu poate fi considerată un atac la deprinderile noastre altruiste, demonstrate atunci când ne simţim bine dacă ajutăm pe cel de lângă noi. Cu toate acestea, „dacă nu ne-am simţi noi bine” am mai recurge la acest ajutor? Este o întrebare formulată doar din consideratele date de sesizarea „ţi-a fost ridicată o minge la fileu”. A te simţi tu bine, „a-ţi trăi viaţa şi a nu te mai sacrifica pentru un iluzoriu viitor luminos, care, iată, de 24 de ani nu mai apare la orizont”, nu ar trebui confundat cu „a te îmbuiba singur cu bunătăţile vieţii, ignorându-i pe cei din jur”. A-ţi trăi viaţa impune construirea şi asumarea unui sistem de valori în care nu poţi rezista singur. Singurătatea este doar patria gândurilor şi nicidecum nu poate fi spaţiul în care viaţa îţi consumă  vârsta, oferindu-ţi în schimb anii din ce în ce mai greu de purtat.

Am crezut şi suntem condamnaţi să mai credem că democraţia, aşa de imperfectă cum este, poate aduce omul în centrul atenţiei şi al preocupărilor societăţii. Când spun „omul” nu neapărat mă refer la individ, cât mai ales la suma de indivizi care definesc poporul în întregul lui. Democraţia reprezentativă este un sistem mai precar decât cel dat de o democraţie participativă (când toţi membrii comunităţii participă la luarea deciziilor), condiţionat în principal de calitatea clasei politice, care îşi asumă responsabilitatea guvernării ţării. Vorbind despre calitate (competenţă, moralitate, profesionalism) ne dăm seama dintr-o „singură privire” unde ne aflăm. O clasă politică imatură, greu de intuit, plină de mişcări imprevizibile, concentrată în exclusivitate asupra interesului de grup, clientelar, nu poate garanta îndepărtarea de nevoia de a-ţi sacrifica poporul, pentru a reuşi să-şi prelungeşti şederea la guvernare.

De 24 de ani acesta a fost preţul pe care l-a plătit poporul român şi acesta, după ceea ce se întâmplă astăzi pe scena politică a ţării, pare să fie cel puţin viitorul mediu ce ne este dat să-l trăi, sacrificându-se, în continuare, ca o replică la seismul incompetenţei celor pe care tot noi i-am ales să ne conducă. Nu a plouat cu ei, noi suntem răspunzători de punerea lor în fruntea ţării. De şapte ori am greşit, ceea ce ne recomandă a fi profesionişti într-ale greşelilor greşiţilor noştri.