EMINESCU DIN NOI

Adi Cristi

Eminescu din noi este spiritul poporului român. El ne aparține nouă cum ne aparțin pământul, casa, mormintele stărbunilor, viața. Nu vom fi niciodată atât de mulți încât să ne speriem că spiritul eminescian se va termina și nu-i va îndestula pe toți cei care i-au învățat limba și tăcerea dintre silabele rostirii odei în metru antic.  ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua / Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce / Până-n fund băui voluptatea morţii / Ne-ndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. // De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări / Pot să mai re-nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri linişitit, pe mine / Mie redă-mă!”

Eminescu, redat sieși, este de fapt primit de toți simțitorii în limba română, reconsturită din temelie de versul eminescian. Poetul, considerat a fi Nepreche în literatura română, a crescut în inimile fiecăruia dintre noi, în comportamentul fiecăruia dintre noi, în emoțiile tuturor celor care știu că în limba română există acea iubire șoptită, care, prin distanță (gândită în afara distanțării) provoacă dorul de privire, dorul de atingere, dorul de iubire. Eminescu ne-a învățat să ne iubim total, să suferim în bucuria întâmplărilor fericite, pentru a nu fi arși de flacăra sărbătorii, de ușurința cu care fericirea are capacitatea de a ne anestezia simțurile, de a ne face vulnerabili oricărei adieri de vânt.

Eminescu a încercat să ne învețe din veșnicia sa pământeană, veșnicia cosmică, a spațiului în care nimicnicimea noastră ar putea să ne ierte abaterile de la morala creștină, de exemplu, sau abaterile de la legile universului, singurele care nu se singhisesc de suferința noastră, așa cum nici curgerea implacabilă a timpului nu poate să ne mobilizeze și nici să ne demobilizeze.

Suntem construiți din versul eminescian, așa cum, putem depune mărturie, suntem construiți din carne și oase, din spirit și materie. Eminescu lucrează pentru poporul român în ocnele de sare ale lacrimii, dar și din cabina de comandă a navei în care aspirațiile noastre vizează noi cuceriri, noi orizonturi.

Suferința eminesciană nu este una dezarmantă. Ea face parte din esența bucuriei. Este ”dureros de dulce” și ispititoare, menținându-ne în apropierea singurătății, fără a ne izola, fără a ne speria de moartea căreia reușim să-i descoperim ”voluptatea”. Acest gest de curtoazie a morții vine să transforme angoasele și spaimele întâlnirii cu această Doamnă cu coasa, în potențialii ei curtezani, oferindu-ne o nouă perspectivă a acestei întâlniri, tradițional înfricoșătoare (numai și pentru că, drumul întoarcerii este șters, fără a se cunoaște dacă a fost și uitat). Suferința iubirii își află punctul terminus în ”nepăsarea tristă”, teritoriu în care nimic nu mai există, nimic nu mai contează, nimic nu mai dă semn vieții, ilustrând metafornic moartea clinică, menținera poetului pe malurile Styxului, în barca pregătită să-l treacă dincolo. Desprățirea de această lume este posbilă doar în momentul mulțumirii de sine, a recuperării fiecăruia dintre noi, de noi înșine, ca într-un inventar făcut pentru a se semna procesul verbal de primire / predare, în cunoștință de cauză.

Eminescu rușește să fie mai mult decât Poetul Națiunii, el continuă să fie materia primă, din care încă se mai înfruptă delatorii săi, ceea ce însemană că El este viu. Trăiește printre noi, este prezent în fiecare din noi și, mai ales, în fiecare dintre faptele noastre importante.

Recitiți-i atât poezia, cât și publicistica și veți vedea că El vorbește și scrie în cunoștință de cauză. Nu scrie despre ziua de ieri, nu scrie pentru ziua de mâine, scrie despre un prezent, care, se pare că, a împietrit în timp.

Eminescu există în noi, împreună cu noi, pentru a nu fi singuri. Nici noi, nici ei.