24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Via Dolorosa sau Drumul Crucii amintește neîncetat omului măsura dragostei lui Dumnezeu față de el. ”Această dragoste se vede, mai mult decât oricând, în Vinerea Mare, când credincioșii pășesc pe urmele Mântuitorului, pe străduţele înguste ale vechiului oraş Ierusalim.”
Via Dolorosa devine astfel metafora cu ajutorul căreia omul își exprimă nevoia de meditație, de tăcere profundă, de rugăciune abia silabisită, prin care să simtă ecoul pașilor Mântuitorului, pe drumul său asumat ca fiind drumul salvării demnității umane. Apropierea omului de Dumnezeu se face, de regulă, prin intermediul rugăciunii, a dragostei necondiționate față de Cel care și-a sacrificat moartea prin nemurire, pentru a ne da nouă spre învățare pilda de viață. Spațiul acesta este profund prin suferința pe care o conține, dar mai ales prin inducerea în actualitatea permanentă a nevoii de sacrificiu, atunci când lucrarea se dorește să fie una eternă.
Nimeni nu poate să conteste drumul crucii, așa cum nimeni nu poate să-și potrivească pașii în tiparele suferinței lui Iisus Hristos. Dar, nașterea noastră este compusă din tăcere și strigăt, din suferință și bucurie, din plăcere și durere, așa cum tot ea își crește în văzul lumii moartea, ca pe o binecuvântare sau ca pe un blestem.
În tot acest periplu, ce măsoară întinderea a 14 porți, poate fi decriptat drumul de la păgânism la credință, drumul care ne arde asemenea fierului înroșit a iubirii de Dumnezeu. Nu trebuie să crezi în Dumnezeu pentru a-L iubi, așa cum nu trebuie să-L iubești pentru a crede în El. Trebuie doar să fii pregătit să crezi în Cuvinetele Sale, să fii pregătit să înțelegi pedepsele multiple pe care le-a avut de îndurat Iov, fără ca dragostea și credința sa în Dumnezeu să sufere de singurătate și de înstrăinare.
Într-o astfel de lume a păcatului mărturisit spre iertare există în fiecare acel sălaș, în mijlocul căruia ne aducem aminte de noi, de sufletele noastre, de gesturile delicate, suave, mângâietoare care își găsește forța libertății prin poezie, prin acea tăcere indusă între silabele rostirii, așa cum se mai întrepătrund zorii în carnea neagră a unei nopți obosite de dezmierdări și suspine.
Acesta este noua Via Dolorosa, drumul pe care Poetul nu ezită să-l parcurgă îl locul suferinţei înăbușite în tăcere lăsând versurile să-i curgă…”Mă simt un intrus în propria-mi viață,/ Sfios mă strecor prin uzate decoruri,/Înțelept rătăcit căutând o povață,/Frânturi de poeme cântate în coruri.”(Intrus) / astfel își începe drumul poeziei Vasile Burlui, prin noul său volum de versuri Via Dolorosa, apărut la editura Apollonia anul acesta. Despre profunzimile acestui poet am mai scris, chiar și atunci când însuși poetul nu dădea semne vizibile că s-ar lua în seamă. Delicateța s-ar putea să-i fi fost atunci platoșa, scutul din spatele căruia lăsa poezia să se strecoare pe sub ușile neatenție noastre, asemenea mesajelor surprinzătoare din categoria ”condorului Cenușăresei”.
Constanța cu care Vasile Burlui se dedică poeziei, indiferent de tumultul vieții cotidiene, în care este implicat profund, mă face să afirm că acest poet face parte din rândul poeților damnați, a creatorilor ce nu pot mima, ce nu se pot dedubla, fiind condamnații perfecți la suferință.”Cu trudă mă ridic și caut o lumină,/Mă răscolește spaima din adâncuri,/Îmi cântă timpul ca un greier în surdină,/Iar eu visez cum mă târăsc prin smârcuri” (Via Dolorosa) ”Ne repezim afară cu bâtele în mână,/Urlăm și noi ca fiara, ne-mbărbătăm strigând,/lovim cu groază-n noapte în valuri de furtună/Purtând în suflet spaima și-n cugete un gând.//Ne liniştim în ceasul de noapte-ntârziat /Dând peste cap licoarea fiartă-n oală,/Aflând că spaimele ce crud ne-au scuturat/Erau în noi, iar bătătura-i goală” (Viscol).
Vasile Burlui nu-și scrie doar poezia. El face parte din acea categorie rară de poeți care, înainte de a-și lăsa imaginația să creeze, propune cititorului un dans de curtoazie, de cercetare a împrejurimilor, de descriere a stării ce ar trebui să ne cuprindă în momentul în care intrăm în contact direct cu pagina sa de carte. Poezia sa își pierde din forța pe care coala de hârtie i-o dă (în acea surprinzătoare descoperire a ochiului aruncat hulpav peste litera scrisă), în momentul în care receptarea se face auditiv. Melodia poeziilor sale ne vrăjește asemenea fluierului lui Pann, anestezindu-ne bucuria descoperiri comorii prin forțe proprii.
Vasile Burlui își provoacă poezia la o continuă confruntare, astfel încât cadența în care scrie poate fi asemănată cu acea disciplină spartană care nu face concesii, oricât de inumană ar părea ea din exterior. De fapt, în acest caz, nu este vorba de pedeapsă, nu este vorba de condamnare la locul de muncă, atâta timp cât Poetul nu face altceva decât ceea ce simte, ceea ce știe să facă cel mai bine, să scrie – indiferent de buletinul meteo, indiferent dacă cineva îi spune că are sau nu timp pentru așa ceva. De fapt ”pentru așa ceva”, în cazul lui Vasile Burlui, nu reprezintă decât ceea ce este respirația pentru a te regăsi cu tine ”a doua zi”. Poezia sa este viața sa, viața de dinainte sau de după trăirea clipei. Așa cum virtuosul își adoptă instrumentul, transformându-l în prelungire firească a mâinii sau a buzelor sale, poezia pentru Vasile Burlui este o prelungire a ochiului și a emoției, a atingerii , a tăcerilor sale, fără de care nimic din el nu ar funcționa, nimic din el nu ar descoperi mișcarea de dincolo de încremenire sau chiar mișcarea din inima lucrului, fie că acesta joacă rolul scaunului, a canei pregătită pentru a fi golită de vin, a umbrei care ajunge să fie singura prelungire a trupului, chiar și atunci când moartea îi ține de urât.
Poezia este singura certitudine pentru care nu este nevoie să se organizeze alegeri la termen sau nici măcar alegeri anticipate, atâta timp cât ea este cea care alege, tu fiind un simplu ales al soartei, să te bucuri de ceea ce alții nu știu a se bucura.
