Ioan Holban – Poezia ca stare sacrală

Poet, prozator, eseist, publicist foarte activ în mediile culturale basarabene încă de la mijlocul ani­lor ’70, Vlad Zbârciog a publicat, în 2012, la Iaşi, volumul Continen­tul de mit, o summa a poeziei sale care începe cu un text dedicat lui Ion Mureşan. Dedicaţia, se ştie, cînd nu e doar în admiraţie ori, mai rău, în extaz şi adoraţie, conţine, la rigoare, lîngă corespondenţele de­clarate, şi miezul unei despărţiri; este exact ceea ce se întîmplă şi cu poemul Cercul de cretă, o replică la Viaţă distrusă de poezie, un text al lui Ion Mureşan din volumul Poemul care nu poate fi înţeles: alăturarea merită fie şi măcar schiţa unui studiu comparativ. Iată poe­mul lui Ion Mureşan: „Vers otrăvit, năpîrcă, cîntă cum ţi-ai lipit bu­zele/ scîrboase de buzele mele./ Cuvintele tale roase de rîie, năpădi­te de păduchi,/ curvele tale de cuvinte/ muşcă sînii domnişoarelor, muşcă părul cărunt/ de pe pieptul bărbaţilor,/ pui de căţea, iubirile mi le-ai schilodit,/ viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşinaţilor!/ Nu criticii, nu revistele literare, nu subtilii universitari/ îţi vor da de capăt,/ ci hingherii, deratiza­torii, Sanepidul, Securitatea,/ dermatologii, ginecologii, pentru ei,/ pe rînd, o să fii prilej de împlinire a muncii./ Cît despre. mine/ via­ţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşi­naţilor”. Şi replica datată „20 ianuarie 2012” a lui Vlad Zbîrciog: „Mi-ai infectat cu microbul tău carnea şi oasele/ şi creşti hrănindu-te cu materia/ cuprinsă în misterul existenţei mele./ Nu vrei să-mi eliberezi simţurile,/ de parcă te-ai umili/ dacă mi-ai privi un pic miezul fiinţei./ Ce rău ţi-am făcut, Poezie, de m-ai supus torturii/ şi nesom­nului,/ m-ai închis ca pe un prinţ singuratic/ în «cercul de cretă» şi nu pot să mă mişc/ decît în spaţiul lăuntrului?/ Cîndva, într-o altă viaţă, cînd voi reveni/ în trupul unui viitor nepot,/ te voi citi ca pe un psalm metafizic/ scris de cineva care a încercat să umble/ la metafore,/ găsindu-le apte de a exprima/ esenţa verbului «a fi»./ Nimeni nu va şti că eşti clipă dintr-o/ viaţă anterioară,/ că în trupul cuvintelor vibrează sîngele/ gîndului meu,/ că printre rînduri sclipeşte, psalmic,/ lumina moştenită de la un strămoş…/ M-ai răstignit, Poezie, ca pe Hristos,/ pe lemnul durerii,/ iar cuiele stăpînesc ver­ticala adevărului,/ echilibrul dintre existenţă şi neant./ Eşti linia de demarcaţie dintre real/ şi ireal,/ dintre lumină şi întuneric,/ ea

adunînd certitudinile –/ fulgere de gînd,/ acoperind umbra mirării… / Eşti, Poezie, lacrima, taina, iluzia/ pe care mi le laşi/ pentru a lumina noaptea din mine”.

Cum se vede, la Ion Mureşan – şi nu e singurul optzecist care are această viziune –, poezia năruie viaţa trăită ca viaţă, într-un blestem care s-a împlinit. La Vlad Zbârciog, blestemul trece în odă pentru că, iată, poezia e „psalm metafizic”, metaforă, axul fiinţei şi al lumii, vis şi trezie, lumină şi întune­ric, „simţire” şi cuvînt, epiderma şi miezul ascuns. Tonul discret polemic se circumscrie unei teme frecvente în poezia basarabenilor, intens simbolică, căutîndu-şi sevele în orizontul mito-poetic româ­nesc, încrezătoare încă în valorile „clasice”, în metaforă şi muzicalitate; Vlad Zbârciog, alături de Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Nicolae Esinencu, Emilian Galaicu-Păun şi toţi după Grigore Vieru trec textualismul şi, în general, formele poetice postmoderne printr-o sită foarte deasă astfel încît ceea ce rămîne deasupra e prea puţin şi nesemnificativ pentru paradigma de sensibilitate a poeţilor. Spre deosebire de Arca­die Suceveanu ori Valeriu Matei, Vlad Zbârciog e mai blînd cu postmodernismul, ironia sa e cordială încă, folosind-o doar parcă pentru a marca teritoriile liricii: „Copilăria mea/ stă ascunsă-n pînza/ «Băiatul cu boii»…/ Credeam că o voi putea uita./ Văzînd-o reclădită-n culori,/ am simţit din nou/ respiraţia fierbinte a boilor/ aduşi de Mihail Grecu în oraş,/ condamnîndu-i la nemurire…/ Maestrul n-a recunoscut niciodată/ că m-a văzut plîngînd/ între coarnele plăvani­lor,/ că mi-a şters lacrimile/ cu zorile roşietice ale dimineţilor…/ A pictat foamea/ din triştii mei ochi./ Şi ea mă urmăreşte pe străzile urbei,/ iar boii îmi şterg şi azi/ lacrimile cu limbile lor sărate…/ Cum să le spun că timpul/ mi-a răpit visele,/ golind spaţiul dintre noi?…/ Poate că eu sunt de vină/ că firele ierbii/ s-au ascuns sub asfaltul uitării./ M-am împotrivit armoniei,/ şi absenţa ei/ a acoperit cu patină tablele inimii…/ Mulţumesc, Maestre, pen­tru că mi-ai întors/ dimineţile-acele de vrajă/ şi visele din ochii mei trişti!/ Mulţumesc pentru culoarea acelui plîns de copil/ lipsită de metafizica postmodernismului…/ Poate că niciodată pînă acum/ n-am simţit mai acut şi profund/ dorul de lacrimă –/ Sfîntă Lu­mină şi Taină/ a Cerului…” (Băiatul cu boii): metafizica postmodernismului uită sentimentul, starea, „simţirea”, cum, în fond, uită metafora, adaugă Vlad Zbârciog în poemul Roagă-te mai departe…

Ce opune Vlad Zbârciog metafizicii postmodernismului? O reţea densă de simboluri şi o dezvoltare a li­rismului în metaforă. Primul teritoriu marcat în simbolistica poeme­lor lui Vlad Zbârciog este cel al exilului interior: copilăria surpată în ochii trişti unde „maestrul” a pictat foamea, în Băiatul cu boii, acasa dispărută din suflet, ca în Bulgări de sare topiţi şi, mai ales, sîrma ghimpată, semnul realului crud nu doar în poezia lui Vlad Zbârciog, explicit în tînguirea de la malul Prutului, rîul Lethe al aedului de azi: „…Şi am ajuns un neam al nimănui…/ Ne în­trebăm mereu din vina cui/ ne moare Ţara, ne fură uitarea,/ nu mai avem nici Muntele, nici Marea,/ nu mai pulsează-n vene nici Trecutul,/ continuă să zacă-n sîrme Prutul…/ Vai, Ţara mea de dor şi de durere!/ Au n-ai robit destul pentru străini?/ Nu te-au vîndut feciorii tăi păgîni?/ N-ai îngheţat în negrele Siberii?/ Încît acum, cînd eş­ti în libertate/ Iar să alegi călăul tău drept frate?” (Vai, Ţara mea de dor şi de durere…). Cealaltă reţea de simboluri desemnează un cod cultural şi o geografie exprimînd (re)descoperirea matricii  de dincoace de sîrma ghimpată; Nichita Stănescu, Bojdeuca lui Creangă, Bacovia, Blaga, Eminescu, Dunărea, Curtea de Argeş, Turnu-Severin, Munţii Cernei nu sînt doar simboluri culturale, elemente ale unui cod (re)topit în poezie; ele (re)întemeiază fiinţa pentru că sînt asumate de lăuntrul acesteia: „Planete intrate-n imperiul focului/ sunt Mun­ţii Cernei în toamnă…/ Alunecînd în picaj,/ razele soarelui picură nuanţe de jar/ peste frunzele rămase fără speranţe./ Nimic nu împiedi­că verbele/ a se pronunţa despre marşul/ victorios al culorilor…/ Pietre albe reflectă imaginea/ gîndului/ contopit cu undele inimii…/ Desprinsă din veşnicie,/ Clipa răscoleşte vechi amintiri/ Doar timpul rămîne treaz/ Şi fără culoare…” (Doar timpul…).

Multe dintre simbolurile structurale ale poeziei lui Vlad Zbârciog se adună în raportul tensional dintre ruralitate şi urbanitate. Oraşul e al expresioniştilor şi, apoi, al postmodernilor, în vreme ce ruralitatea, spune Tudor Olteanu, „ca spa­ţiu de emisie al povestirii, face să se întîlnească realitatea basmu­lui şi contemporaneitatea post-mitică, dezgolind romantizarea”. Ruralismul crea, altădată, sămănătorismul şi, în a doua jumătate a secolului trecut, dezvolta, pe o proiecţie idilică, specifică realismului socialist, ceea ce s-a numit „neosămănătorism”. Perspectiva cîtorva poeţi, ca şi, în proză, Spiridon Vangheli, de exemplu, produce o mutaţie substanţia­lă; pentru Vlad Zbârciog, ca şi pentru Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Grigore Vieru ori Spiridon Vangheli, satul, matricea sa fizică şi spi­rituală, reprezintă cadrul re-cunoaşterii sinelui, un continuum geografic şi cultural, reconstituit fie în toată autenticitatea şi arhaicitatea sa, fie, mai ales în poezie, în ne-fiinţa sa de azi. Satul lui Vlad Zbârciog, cel „dintre stînci”, de pe valea Cihorului este unul surpat; oamenii „şi-au pierdut virtuţile,/ şi-au atrofiat simţurile”, trăind ziua „de parcă ar fi ultima din calendar” (Nu mai cunosc…), şi-au pierdut legendele şi orizontul, casele sînt părăsite şi prin pe­reţii lor răzbate doar iarba tristeţii (… Şi caut urma paşilor pierduţi…), iar vîrsta de aur a copilăriei s-a năruit, şi ea, odată cu secarea sîngelui şi uscarea venelor vechiului sat: „Moare satul nostru…/ Satul pe care l-am purtat în suflet/ şi-n amintiri…/ De cîte ori vin acasă,/ mă întîmpină-n tăcere,/ întristat de slăbiciu­nea oamenilor/ atacaţi de virusul banului./ Stîncile par tupilate, dezamăgite/ de timpurile la care-am ajuns./ Cihorul, resemnat, îşi furişează apele/ printre pietre,/ ca un străin condamnat la uitare…/ Doamne, cîtă speranţă şi-a pus Blaga/ în lumina mormintelor!…/ Vreau să-ţi spun, domnule Poet,/ că Veşnicia a părăsit satul,/ căutînd alte repere./ Pe ulicioarele lui, vii şi pline de glasuri zglo­bii/ altădată,/ cresc ierburi,/pe alocuri arbuşti,/ uneori chiar şi salcîmi…/ Domnule Blaga!/ Roagă-l pe Dumnezeu să trimită un fulger/ de lumină peste minţile neamului nostru/ Poate că nu va mai părăsi casa/ în favoarea Italiilor, Greciilor./ Poate că frumoasa corolă de lumini/ îl va opri acasă, unde are atîtea de făcut/ pentru a întoar­ce din nou cu faţa spre sat/ Veşnicia…” (Moare satul nostru…).

Satul e fantasma, topos-ul cu care fiinţa comunică doar telepatic,  în irealitatea unor amintiri care nu mai au suport. Dar oraşul? Iată: „Oraşul dă omului alt chip/ doru­lui – altă dimensiune./ Oraşul nu i-a fost niciodată prieten/ l-a chemat singurătatea,/ l-a izolat,/ i-a furat visele./ Oraşul n-a ştiut niciodată/ durerea oamenilor./ Izolaţi în gînduri/ fiecare îşi ţese destinul,/ se adînceşte în sine,/ caută în altarul bisericii din ei/ cuvintele,/ încearcă să-şi găsească/ greutatea specifică,/ punctul de echilibru faţă de axă…/ Zadarnică treabă./ Oraşul le-a dizolvat punctele/ de reper/ şi oamenii cad în genunchi,/ se lasă striviţi,/ chiar dacă uneori se mai revoltă/ lăuntrul lor…/ Ora­şul i-a dat omului alt chip,/ sufletului –/ altă dimensiune…” (Zadarnică treabă). Oraşul există, aşadar, doar pentru a spori valoarea, în ordinea existenţei înseşi, a satului din care, însă, n-au mai rămas decît o amintire ştearsă, ca un film voalat şi un trup „de aer” într-un „vas incolor”: refuzul oraşului e, deopotrivă, tot atît de inutil, în fond, pe cît este elogiul unui sat care nu mai există aşa cum a fost; „În fiecare zi eşti cu mine, satule/ Mergi înaintea mea pe străzile/ oraşului,/ Şi trec prin tine troleibuze, limuzine,/ cărucioare cu copii,/ pietoni…/ Eu unul văd cum se aşază în straturi/ cum se desprind,/ cum se opresc aceste detalii/ care-ţi penetrează trupul./ Dar tu rămîi impasibil,/ continui să te mişti, îmbiindu-mă/ să mă contopesc cu tine,/ să fim un trup/ în afara oricărui timp./ Va­ra şi iarna,/ primăvara şi toamna/ Acelaşi cîntec de dor…/ Probabil, /nu mă voi despărţi niciodată de tine/ Şi nu voi putea evada/ Fiindcă vei fi, satule,/ Trup şi suflet cu mine,/ Pînă ni se va risipi/ Ceta­tea…” (În fiecare zi…): surpată între două simboluri, la fel de de­rizorii – oraşul „din plastic” şi satul din amintiri –, fiinţa se re­găseşte, o dată mai mult, în dimensiunea exilului interior, la fel de dureros pe cît era acela încercat pe calea ştrangulată de sîrma ghimpată.

Simbolurile din lirica lui Vlad Zbârciog se leagă inextricabil de sacralitate: „Căsuţă bătrînă din mahalaua Sărarilor!/ Cu ochi umezi de-amintiri şi poveşti/ Cad în ge­nunchi ca în faţa Altarului,/ Ca-n faţa minunii cereşti./ Sfîntă să fie cărarea spre tine/ luminată de-o stea/ Raza ei veşnică treacă se­nină prin inima mea…”, spune poetul în Bojdeuca lui Creangă. Vlad Zbârciog scrie, la rigoare, o poezie a sentimentului religios; mai multe poeme evocă Via Dolorosa, o secţiune din carte se intitulează Drumul Damascului, unele texte se structurează în jurul unor fraze cu­noscute de la Sfînta Liturghie („Doamne, Împărate ceresc,/ Mîngîietorule…”, în Rugăciune I; „Iată, vin curînd şi plata Mea este cu Mi­ne,/ ca să dau fiecăruia/ după cum e fapta lui…”, în Să oprim Apocalipsa; „Binecuvîntat este cel ce vine/ În numele Domnului…”, în Psalm; „Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac…”, în Nimeni nu ştie etc.) şi chiar în rugăciune; „Doamne, Împărate ceresc,/ Mîngîietorule…/ Tu, carele eşti Ţara Luminii/ şi care cuprinzi nemărginirea întreagă/ Lu­minează ferestrele nopţii/ din mine!/ De acolo/ unde eşti şi împarţi fiecăruia/ din cîntările Tale,/ Vino spre sufletul meu!/ Nu mă lăsa răstignit/ de ispita gîndului!/ Destul am certat Cerul din mine…/ Opreşte-mă ca pe Saul/ în Drumul Damascului/ şi-nvaţă-mă cum să samăn/ în brazda cuvintelor Tale!/ Trimite-mi un semn/ să Te pot ridica din legendă/ ca pe cea de-a opta minune./ Şi încă Te rog:/ Fă dreptate trupului meu./ Dă-mi binecuvîntare/ Să mă pot dezbrăca de umbra/ de ieri / ca să intru în lutul cel nou/ în care mugurii Tăi răzbat,/ neclin­tit,/ prin ochi, prin simţiri/ şi prin inimă…” (Rugăciune I). Dar poezia lui Vlad Zbârciog nu este una de amvon; între (în)cîntare şi conceptualizare a relaţiei cu Dumnezeu, poetul a ales calea cea mai grea, plină de obstacole, între care retorica goală de sens şi discursivitatea sînt cele mai vizibile; lirica sa trece peste aceste primej­dii pentru că „ereticul” se (re)găseşte în gînd cu Dumnezeu, asemeni lui Michel Camus şi Daniel Turcea, Paul Claudel şi Valeriu Anania, Ioan Pintea şi Ioan Petraş, Ioan Alexandru, Constantin Hrehor şi Dorin Ploscaru. Semnificativ este faptul că, la noi, studiul cel mai impor­tant despre poezie şi sacru l-a scris un poet, Horia Bădescu, în volumul Memoria Fiinţei. Poezia şi sacrul (2002).

În perspectiva acestor delimitări, poezia lui Vlad Zbârciog este una a stării sacrale: şi nu e vorba doar despre o asumare pe calea sentimentului a simbolurilor religioa­se, chiar dacă poetul scrie despre Biserica din inimă care are un pro­naos şi un Altar unde se deschide cealaltă privire, în fapt, vederea secundă, aceea care surprinde esenţa şi conectează fiinţa la clipa eternă, ochiul sănătos, cum se spune în Să-nvăţăm ce-nseamnă Lumina, care ne arată „lucruri sfinte”, unde se strîng visul şi lacrima (Deschide-ţi sufletul), cu vederea cea dinlăuntru care lasă să se strecoare „în noi substanţa gîndului”; e ochiul de veghe din interior, ochiul inimii unde se arată Lumina; „Inima ta e ca o biserică…/ Încerc să intru în ea,/ dar nu reuşesc deocamdată./ Poate frica-i de vină?/ Ştiu că dorul aşteaptă/ ca firul de iarbă răcoarea,/ ca floarea sărutul lu­minii./ Trec dincolo de pronaos şi parcă/ m-aş strecura pe lîngă timp, / Simt pulsaţiile şoaptelor tale/ aureolate de nimb./ Acordurile unui imn de iubire/ mă conduc spre Altar,/ acolo unde sfârşeşte realul/ şi unde începe mitul solar./ Unde iluziile stau ascunse/ ca nişte taine-n firide/ Fata Morgana, murind,/ cealaltă privire-mi deschide…/ Inima ta e ca o biserică/ de iubire maternă/ Intru în ea/ pentru a mă conec­ta/ la clipa eternă…” (Inima ta e ca o biserică), În viziunea poetu­lui, apa Iordanului – botezul – e trecerea spre cealaltă Lumină: „Să intrăm în Iordan/ Ioan ne aşteaptă întru botez/ ca să spele din cuget ispitele –/ să oprim Apocalipsa din noi…”, scrie Vlad Zbârciog în Să oprim Apocalipsa, într-un alt fel de poezie care nu se mai scrie în tînguirea de la trecerea Akheronului, a Prutului în sîrmă ghimpată, ci în slava Luminii; sînt, apoi, Rebeca şi Eliazar din Vechiul Testament, în psalmii unui alt David, care conectează poezia la „Starea de Cer” (Fiica lui Avraam), dar şi trecerea iubitei pe „străzi îmbibate de mi­resmele verii”, care evocă ispita şi Edenul (Eşti aleasă) ori munţi care revarsă lumina ca pe o rugăciune (Ţara de vis şi de dor), o conti­nuă căutare a Luminii (Nu mai pot fi. Demult, Eternul vis, Foamea noastră, Cad frunzele-n toamnă… etc.), spre Catedrala sufletului din Vi­no ca o lumină blîndă de zi, în Biserica din noi: „Amurgul ne-adastă uşor, ca o tristă amintire/ La fel cum vîrstele fură din noi în neşti­re…/ De-acolo, din cerul deschis, cu faţa senină/ Trimiţi înspre noi cîntecul tău de lumină/ Fără sfîrşit sunt cuvintele tale de dor –/ Bi­serică, în care mă rog şi implor:/ Steaua să pară mereu salbă de rouă, Gîndul să frîngă în zbor clipa în două,/ Orele cheme din mers uimirea sub pleoape,/ Cerul, cu tainele lui, zarea îngroape…/ Încerc să te-adun uneori din umbre, din cînt/ Să împletesc din imagini chipul tău sfînt./ Dar tu nu apari, eşti parte din mine –/ Cîmpie de rod, păzită de raza divină…” (Cîmpie de rod). Ţinta poetului miruit cu un „viers din Evanghelii” rămîne regăsirea sufletului, a porţii care duce spre iertarea păcatelor, dar, mai ales, ieşirea din exilul interior, dinco­lo de sîrma ghimpată, dincoace, la matrice.

Poezia sentimentului religios, cu un crez spus apăsat – „În Dumnezeu ni-i credinţa”, mărturiseşte Vlad Zbârciog –, se leagă de un orizont mito-poetic tutelat de cîteva „figuri” lirice cu o simbolistică precisă, unde poetul caută identificarea. În primul rînd, pasărea, ca un simbol al ascensiunii, nu al contemplării monarhice a realului, cum scrie G. Bachelard, ci ca o (re)găsire a Altarului din înalt; „Cocorii plecînd pe unde de dor/ Scriu poeme-n văzduh cu aripile lor/ Şi în pacea albastră de sus/ Parcă sunt, parcă nu-s./ Doamne, pasăre fă-mă acum/ Să-mi pierd amintirile-n zarea de fum/ Aripi să-mi fie pletele-n vînt/ Desprins de pămînt./ Să zbor spre Lumina clipei dintîi/ Cu razele soarelui capătîi/ Iar cerul, că­runt şi rănit –/ Pe spatele meu răstignit./ Si-acolo sus, lîngă veş­nica Stea/ Să-i mîngîi Altarul cu inima mea/ Ce-am fost şi ce sunt e un vis/ Etern şi deschis…” (Eternul vis); cocorii, al căror ţipăt nu anunţă sfîrşitul, ci „brăzdarea cerului nemărginit”, unghiul stră­puns sînt simbolul setei de zare, asociat inspiraţiei poetice. Cerbul „solar” din Nu poţi să învii, dacă nu mori… şi Ne cheamă ţărîna, floarea de măr, ca un simbol al tinereţii şi dragostei din Floare de măr – cuvintele şi, mai ales, salcîmul figurează poezia şi viaţa, re-compun fiinţa interioară, pulverizată în exilul interior; salcîmul, cu lemnul său dur, simbol al imortalităţii şi spiritului nepieri­tor e totdeauna plasat, în poezia lui Vlad Zbârciog, în faţa curţii, în gard, la poarta casei; pe acest teren, al simbolisticii salcîmului, poetul Vlad Zbârciog se întîlneşte cu prozatorul Marin Preda care a făcut din acest copac simbolul perenităţii ţărănimii, iar tăierea salcîmului din ograda Moromeţilor e asociată cu „tragedia ţăranului român, în timpul colectivizării şi industrializării forţate”, observă, cu dreptate, Ivan Evseev. În poezia lui Vlad Zbârciog, acest admirabil poem: „Coroana ta ţine Cerul/ şi casa e mereu ocrotită/ de ploaie, de vînt/ Cîţi ani să-ţi numere oare/ tulpina?/ Şi cît de adînc ţi-ai trimis/ solii tăi în pămînt?/ De se-ntîmpla la o vîrstă/ să mori/ Izbuc­nea din tulpină-un fecior/ Şi din nou Pămîntul şi Cerul/ îşi găseau echilibrul sub Soare/ Din nou ochii străbunilor/ ne priveau/ imprimaţi în lăstare…/ Acum te-a lovit iarăşi fulgerul/ zdrobindu-ţi tulpi­na./ Dar nu vei muri/ Creşte lăstarul din tine:/ Ion din Gheorghe,/ din Ion, din bunei – străbunei/ care nu ştiu tăcerea –/ tulpini rătăcite prin timp,/ repetînd învierea…” (Salcîmul din poartă).

Poezia lui Vlad Zbârciog, în tonalitatea şi temele unui pelerin cu suflet de aed, cum îşi spune, se revendică, în bună măsură, din mesianismul romantic; poetul e martirul şi profetul neamului său; nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît.