”EMINESCU SĂ NE JUDECE”

Adi Cristi

”Eminescu să ne judece” – poate fi instanța supremă, cel puțin morală, față de care fiecare dintre noi ar trebui să dea seamă. Nu voi exagera cu nimic, nu voi evada în metaforă, atunci când aduc în discuție acest vers din cîntecul ”Eminescu”, semnat și asumat de eternele voic ale destinului românesc, Ion și Doina Aldea – Teodorovici. Acești mari interpeți ai destinului românesc au reușit, în partea lor vizibilă de viață, să ne apropie și mai mult și mai ușor de cel care ne-a dat măsura valorii limbii române.

”La zidirea soarelui se ştie, / Cerul a muncit o veşnicie, / Noi, muncim întocmai, ne-am ales cu, /
Ne-am ales cu domnul Eminescu, / Domnul cel de pasăre măiastră, / Domnul cel de nemurire a noastră / Eminescu. // Suntem în cuvânt şi-n toate / Floare de latinitate / Sub un cer cu stele sudice.  / De avem sau nu dreptate, / De avem sau nu dreptate, / Eminescu să ne judece. // Mi-l furară, Doamne, adineauri / Pe înaltul domn cu tot cu lauri, / Mă uscam de dor, în piept cu plânsul / Nu ştiam că dor mi-era de dânsul, / Nu ştiam că doina mi-o furară / Cu străvechea şi frumoasa ţară – / Eminescu. // Suntem în cuvânt şi-n toate / Floare de latinitate / Sub un cer cu stele sudice.  / De avem sau nu dreptate, / De avem sau nu dreptate, / Eminescu să ne judece. //
Acum am şi eu pe lume parte: / Pot îmbrăţişa maiastra-ţi carte, / Ştiu că frate-mi eşti şi mi-eşti părinte, // Acum nimeni nu mă poate minte. / Bine ai venit în casa noastră, / Neamule, tu floarea mea albastră / Eminescu. // Suntem în cuvânt şi-n toate / Floare de latinitate / Sub un cer cu stele sudice.  / De avem sau nu dreptate, / De avem sau nu dreptate, / Eminescu să ne judece.”

Acest poem, preschimbat în cântec, ne deschide fereastra prin care privim renașterea lui Mihai Eminescu, dinspre cealaltă parte a Prutului, spațiul în care limba română a avut de pătimit cum doar prizonierii dintr-un lagăr de exterminare mai știu să descrie această durere.

”Eminescu să ne judece”. În judecata sa să ne încredem căci el este făuritoriâul nu doar a limbii române moderne, cât mai ales el este conștiința noastră care dă forță și vigoare națiunii, identității noastre naționale, mai ales astăzi cînd popoarele lumii au luat calea simplă și lejeră a globalizării.

Dacă o țară lipsită de o economie proprie riscă să se transforme într-o piață de desfacere, un popor fără cultura sa națională, este condamnat să devină o populație care, de regulă, ajunge a fi migratoare spre acele culturi păuternice, care îi va oferi statul de adoptat al acelei culturi.

Dacă după 1990, România devenise la un moment dat ”raiul adopțiilor de copiii”, fără o puternică amprentă a culturii naționale, ce asigură identitatea noastră națională, România va deveni o haltă de tranzit în care populația acesteri țări se va găsi în așteptarea unei patrii în care va încerca să-și regăsească dorul de casă și mai ales acea zestre pe care nepăsarea și mai ales prostia conducătorilor, superficialitatea acestora, vor transforma națiunea română într-o populație migratoare.

Acesta este pericolul îndepărtării de Eminescu, considerat, de această dată, ca fiind sumumul culturii națiuonale, cel care dă forță și veșnicie poporului român, pe care nimeni nu-l poate distruge decât doar el pe el însuși.

”Eminescu să ne judece” – devine astfel instanța în fața căreia va trebui să dăm seamă, fiecare în parte, pentru faptele noastre, vrednice sau condamnabile. Avem nevoie de Eminescu cum mai simțim nevoia părinților, să fie lângă noi, să ne certe sau, cel puțin, să avem cui să cerem iertare, fiind siguri că cerera noastră va fi primită cu acea bunăvoință inconfundabilă a celor care ne-au născut, a celui care ne-a dat șansa să vorbim limba învingătorilor.

Eminescu să ne judece!