24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Se pare că suntem mult prea prinși în slăbiciunile noastre lumești pentru a mai descoperi ce se întâmplă cu adevărat în realitatea noastră imediată. Asemenea unei hipnoze colective lăsăm timpul să treacă peste noi cum mai trec apele peste pietrele albiei, rotunjindu-le, aplatizându-le fețele tăiase, fără însă ca această îndulcire de formă să mai poată ajuta la ceva. Chiar dacă, se poate spune în continuare ”nimic nu este întâmplător”, de cele mai multe ori, în ultimii 25 de ani, nu mai avem răbdarea așteptării de a se întâmpla ceva, un miracol, o minune care să ne șocheze, să ne scoată din amorţeală lucrurilor aflate într-o perpetuă desfășurare.
Nici măcar Săptămâna Patimilor nu ne mai ajută la ceva. Dacă, cândva găseam răgazul și forța necesară detașării de întâmplările zilei, concentrându-ne în această săptămână pilduitoare spre învățămintele izvorâte din sacrificiul lui Iisus Hristos, astăzi acestea trec pe lângă noi ca un pui de găină prin colțul din stânga ecranului, pe care este vizualizat un documentar proiectat pentru prima oară unui trib african, ce nu a mai fost într-o sală de cinematograf. Din toată această proiecție doar aceste imagini au reușit să fie reținute de publicul spectator, acesta neavând știința privirii ecranului, îngrămădindu-și toți privirea în stânga acestuia, în colțul de jos. Exact așa am ajuns și noi astăzi blocați în ceea ce se întâmplă în zona de jos, de underground, a DNA, părăsind restul spațiului, acolo unde de fapt ne este proiectată viața noastră profundă.
Evadarea din neputință prin suferință este calea pe care Iisus Hristos a ales-o, nu pentru el, ci pentru cei care au reușit să-i înțeleagă sacrificiul ca un exemplu, nu neapărat de urmat, cât mai ales de înțeles, de descoperire a drumului, pe care viața trebuie trăită și nicidecum mutilată. Nu poți să faci apologia chipului frumos, luminos, deschis, plin de iubire, mutilându-l pentru a-i găsi suprema desăvârșire. Calea spre desăvârșire nu implică îndepărtarea zonelor de umbră, găsite de superficiali ca fiind verigi slabe ale frumuseții. În ele se află echilibrul contraponderii, în ele se află dialogul, îndoiala, rezerva, ambiția, cutezanța, fără de care nu ar mai exista mișcare, fără de care nu ne-am mai simți vii. Uneori, astfel de aparente minusuri par să fie motorul care ne ajută să ieșim din mlaștina deznădejdii.
În Săptămâna Patimilor nu ne întâlnim doar cu izbăvirea prin suferință. Aceasta este doar mesajul primei citiri, partea văzută a gestului lui Iisus Hristos de a se apropia și mai mult de poporul său de credincioși, drepții și nedrepții săi învățăcei. În profunzimea suferinței se află iubirea față de aproapele tău, cunoscut sau necunoscut, interesat sau dezinteresat, iubire care, de-a lungul timpului, a demonstrat că are forța necesară consolidării sentimentului de zidire, de înrădăcinare, de stabilitate necesară marilor înălțimi, acolo unde visează Dumnezeu viața noastră plină de bunăstare, lipsită de hachițele vieții cotidiene.
Încercăm să ne liniștim orgoliile și să decidem că viața sfinților este o viață paralelă cu viața păcătoșilor sau a drept-credincioșilor, liniștindu-le vanitățile, scoțând această realitate de pe câmpul de luptă, acolo unde se dau marile bătălii pentru titlurile și onorurile pământene. Sfinții cu sfinții și muritorii cu muritorii, fiecare cu veșnicia lui – a fost cheia de boltă care ne-a apărat, astfel încât spațiul aleșilor să nu fie invadat de fripturiștii și carieriștii de profesie, cei care nu se sfiiesc să colecționeze titluri, peste titluri, care să le hrănească orgoliile nepotolite.
Înțelegerea firească a gestului unui sacrificiu dedicat, desprins din gratuitatea de a muri din ambiție și nicidecum din necesitate, provoacă fractura între a te smulge sau a te îngropa din și în anonimat și nașterea simbolului unui timp, ce a avut forța necesară schimbării destinelor în curgerea firească a unui timp impersonal, adus astfel în albia noilor schimbări sau a perpetuării timpului încremenit în tradiții încă funcționale.
Nu cred că, de această dată, în anul 2015, mai avem timp că ne trezim, să dăm suferințelor lui Iisus Hristos atenția profundă, necesară asimilării învățămintelor pentru care a existat această moarte din care a Înviat speranța pământenilor, din mijlocul cărora s-a Înălțat la Ceruri un semen de-al nostru, ales ca Fiu al lui Dumnezeu, dar care a rămas pentru noi, Străinul care ne mai vizitează, din când în când, de trei ori pe an. Nașterea, Moartea, Înălțarea.
