”Latră un câine / Câinele din noi / Visele-n trupuri cad ca niște ploi” Aceasta poate fi apreciată starea în care supraviețuim, între a ști și a nu ști, între a fi și a nu fi. Seneca, reinventat de justiția modernă, prin infirmarea sentinței de acum 2500 de ani, vine să ne confirme încredea în adevărul care va ieși în cele din urmă la iveală, chiar dacă în acel moment nu va mai putea aduce mortul de la groapă, care, conform uzanțelor ”nu se mai dezgroapă”. Această recunoaștere tardivă se vrea mai curând o victorie de palmares decât una care să ne confere bucuria de a ține în brațe trofeul Învingătorului.
Nedreptățile diurne ale vieții nu pot fi anulate de aceste tardive reparații, chiar dacă, per total, se poate spune că adevărul învinge din orice poziție, în orice condiție. Este adevărat, pot să existe și nedreptăți veșnice, asupra cărora nimeni nu s-a mai obosit să se aplece. Ele sunt acoperite de uitare, sub această pătură groasă de praf, de sub care nici o durere nu se mai poate face vizibilă. Între a ști și a fi se stabilește astfel o relație de inter-condiționalitate, astfel încât, cunoașterea poate să se identifice cu existența în sine, așa cum și necunoașterea poate să califice inexistența în termenii certitudinii.
Ceea ce încercăm noi astăzi să apreciem ca fiind reparații istorice, ce ar putea contribui la salvarea demersului moral al omenirii, nu este de fapt decât acea excepție care ar avea puterea de a întări doar o regulă. Enunțarea acestei reguli ne descalifică atâta timp cât s-ar induce în afirmație faptul că regula noastră este de a face rău, de a ne îndepărta de adevărul care ne poate răni pe moment, dar care ne-ar putea salva de la următorul pas greșit.
O astfel de aplecare spre gândul însingurării are un puternic potențial cognitiv, salvator până la nivelul gestului deliberat, asumat, încărcat cu explozibilul responsabilizării celui care decide. Decizia care nu ne aparține, dar care ne face rău, trebuie asumată de cel care o ia, astfel încât să existe un sistem de referință față de care să reușim să ne raportăm nu mărimea suferinței, cât mai ales setea de dreptate și, mai ales, de normalitate.
Condamnarea ”simbolică”, după cum avea să precizeze premierul Victor Ponta, a liderului PSD Liviu Dragnea, vine să ne prezinte un gest firesc al celui care a avut ”ghinionul” definit de același Victor Ponta, sub formă de fatalitate. „Decizia Curţii Supreme este o decizie simbolică, de condamnare din punct de vedere juridic a unei acţiuni politice – suspendarea preşedintelui Băsescu şi referendumul, practic a celor 7,4 milioane de români care au votat şi a liderilor. Domnul Dragnea are ghinionul de a fi singurul în dosar. Decizia de suspendare a preşedintelui Băsescu, referendumul, a fost o decizie luată de toţi liderii PSD, toţi liderii PNL, de un număr important de parlamentari şi, după cum ştiţi, am făcut campanie, nu regret nicio secundă, regret doar că, tot printr-o decizie politică, CCR a anulat rezultatul referendumului. Important este că, de acum încolo, cu siguranţă, dacă se aplică regula din acest dosar, şi anume aceea că, îndemnând oamenii să vină la vot, comiţi o faptă penală, cu siguranţă toate scrutinele de orice tip din România trebuie să aibă un alt specific”.
Chiar și așa, simbolică cum este, condamnarea i-a dat voie lui Liviu Dragnea să-și dea demisia din Guvernul României, din funcția de ministru al Dezvoltării regionale şi Administraţiei publice, precum și din funcția de președinte executiv al PSD.
Ieșirea lui Liviu Dragnea de pe scena politică a țării se face într-un moment de mare tensiune, de mare curățenie, în care puțini mai sunt liderii politici care nu au fost chemați să ”dea cu subsemnatul la DNA”. Este o perioadă în care schimbarea clasei politice se face nu pe cale naturală, ci pur și simplu printr-o puternică presiune a Justiție, care încearcă să scoată din rădăcini anumite metehne, reflexe și mentalități dovedite a fi din categoria celor care întrețin imaginile deformate ale corupției, în primul rând.
Nu ne-a surprins demisia lui Liviu Dragnea, promisă, de altfel, funcție de decizia instanței, cât mai ales încercările politicianiste ale unora de câștiga un capital politic neproductiv, atâta timp cât s-a demonstrat că nu există partid care poate să arunce piatra. Trăim vremuri tulbure, dar și pline de speranță, atâta timp cât ea nu este altceva decât șansa noastră de a ieși la lumină, chiar dacă această lumină nu poate fi confundată cu luminița de la capătul tunelului.